De ce pe noi ne nenorocesc şi alte paradisuri fiscale, precum cele din insuliţele britanice Man sau Guernsey, sau Luxemburg, sunt aşa de liniştite ?

Acest mod de a se victimiza este destul de stupid. Dacă nimeni nu-şi bagă nasul în aceste locuri asta se întâmplă pentru că nu cer bani partenerilor pentru a fi salvaţi de la un faliment.

Dar în plus, cazul cipriot este halucinant. Până în 2007 abia avea impozite. În anii 90 a primit cele 800 de milioane de dolari pe care le-a scos Slobodan Milošević din trezoreria iugoslavă. Primeşte, spală şi catapultează capitaluri ruseşti murdare, printre altele cele din speculaţia cu preţul petrolului. Distribuie, potrivit CIA, femei filipineze şi dominicane pentru exploatarea lor sexuală. Cel mai mare port al său, Limassol, este capitala companiilor navale nereglementate, opace şi iresponsabile care profită de steagul de convenienţă – aproape unul pirat – al ţării.

Și mai mult. Elita sa financiară menţine, cum se întâmpla cu cea irlandeză, relaţii incestuoase cu dreapta politică, fiica sa vitregă: bunul ministru de Finanţe, Michalis Sarris, care urma să le ceară prietenilor din Moscova arnică pentru vindecarea rănilor bancare, fusese, în 2012, preşedinte al consiliului de administraţie al celei mai dezastruoase entităţi, grupul Laiki.

O margine a infernului

În realitate, Ciprul nu este un paradis fiscal, potrivit definiţiei prea laxe a OCDE. Este adevărat că impozitele sale sunt foarte joase, principala cerinţă pentru a figura pe lista neagră. Dar nu se încadrează în celelalte două: opacitatea totală şi imposibilitatea practică pentru alte ţări de a obţine de la el informaţie fiscală.

Alte detalii îl urâţesc şi slăbesc. Mărimea ieşită din comun a sectorului său financiar (activele sale presupun de 7,1 ori PIB-ul), exact la fel precum cel al Irlandei – cealaltă mare salvare bancară măsurată în raport cu mărimea economiei – dublul mediei zonei euro (de 3,5 ori) şi faţă de Spania (3,1). Dar mai puţin decât obezitatea Luxemburgului: 21,7 ori.

Astfel încât nu e vorba de un paradis în sens juridic strict. Ci o margine a infernului. La fel este şi Luxemburgul, chiar dacă ambele au ieşit din lista gri a OCDE.

Luxemburg? Da, Marele Ducat este ţara cea mai bogată din lume, cu cele 200 de bănci ale sale străine, cu mult mai mult de trei miliarde de euro în active financiare extrateritoriale (off-shore) – din cele 20 de miliarde existente în lume – care se bucură de un sistem fiscal supergeneros. Nu la fel de mult ca fostul său regim paradisiac al “holdingurilor 1929” scutite de orice impozit şi reţineri. Dar, din 2007, cu nişte SPF (societăţi de gestionare a patrimoniului familial) care nu plătesc pentru beneficii, nici pentru patrimoniu, nici pentru TVA, pentru nimic, în afară de impozite şi o rată a abonării de 0,25%. Marginea infernului.

Farfurii sparte ce nu trebuie plătite de alţii

Într-o zi poate Luxemburg, şi Elveţia, şi cloacele insulare ale centrului financiar londonez (şi Singapore) se vor contagia de răul cipriot. În parte deja îl incubează. Pentru ca atunci să nu trebuiască să iasă contribuabilul german nici cel asturian să-l salveze, ca să nu plătească farfuriile sparte cei care au depozite bancare neasigurate, există o soluţie: să se dinamiteze bazele acestui iad.

Cum? Prin intermediul unei puternice armonizări fiscale, care să completeze partea consacrată veniturilor în Pactul fiscal, care implică controlul cheltuielilor. Adică, armonizarea diferitelor impozite şi a bazelor de impunere în privinţa taxelor pe capital; implementarea unui nivel minim pentru impozitul persoanelor fizice; eliminarea excepţiilor TVA; armonizarea în creştere a impozitului pe societăţile comerciale străine şi impunerea unei taxe progresive pe tranzacţiile financiare.

Asemenea transformări nu vor fi simple. În sânul UE, acordurile fiscale necesită unanimitate. Cei care profită de iadul fiscal şi toţi prietenii lor au un drept de veto. Și se servesc de el, pentru moment. Să dinamităm şi acest veto. Spuneţi şi altora.