La Bruxelles, pregătirile pentru alegerile europene de anul viitor sunt în toi. Unii se aşteaptă la tot felul de minuni şi se lasă năpădiţi de euforie. Cei mai entuziaşti proorocesc că alegerile din mai 2014 vor fi un mare pas înainte pentru democraţie. Fiecare grupare politică din Parlamentul European a fost rugată să-şi desemneze un candidat pentru funcţia de preşedinte al Comisiei, iar speculaţiile sunt în floare.

Martin Schulz va fi oare candidatul socialiştilor? Faptul de a pune un neamţ în fruntea listei va fi oare perceput drept o provocare? PPE – Partidul Popular European, grupul conservator şi creştin-democrat – îl poate oare cu adevărat învesti pe prim-ministrul polonez Donald Tusk, care ar trebui în asemenea caz să renunţe la postul lui de şef al guvernului?

Se mai pun şi alte întrebări: federalismul ortodox al liberalului Guy Verhofstadt nu cumva înspăimântă Europa de astăzi? De ce femeile sunt ele atât de rare printre candidaţii presimţiţi? Dar vai, poate José Manuel Barroso intenţionează să-şi prelungească mandatul pentru cinci ani?

Un nou mod de desemnare...

În ciuda acestor întrebări, toţi speră că politizarea procesului de numire a viitorului preşedinte al Comisiei va fi un pas înainte pentru democraţie.

Ideea nu este nouă. Unul dintre cei mai eminenţi specialişti ai UE, britanicul Simon Hix, pledează de mult timp pentru această evoluţie parţială a sistemului. Cartea sa, What’s wrong with the European Union & how to fix it (Ce este în neregulă cu Uniunea Europeană şi cum se poate rezolva, nu a fost tradusă în limba română), a fost reeditată de mai multe ori.

Simon Hix propovăduieşte o mai mare politizare a deciziilor UE. Din punctul lui de vedere, cultura consensului prezent în vigoare descurajează cetăţenii să ceară răspunsuri. Democraţia, prezice mai departe Hix, va ieşi mai puternică dintr-o concurenţă între un număr mai mare de candidaţi pentru funcţia de preşedinte al Comisiei.

Până acum, numirea preşedintelui Comisiei se petrecea în spatele uşilor închise. Şefii de guverne se târguiau între ei şi rezultatul era desemnarea unui candidat de compromis, în general inconsistent. Oricum va fi agreabil de a se mai desprinde de obiceiurile deliberărilor secrete între câţiva ochi.

Întrebări fără răspuns

Dar experienţa democraţiei europene aşa cum se practică în prezent ridică o serie de întrebări delicate la care până în prezent nu au fost găsite răspunsuri. De exemplu, Martin Schulz va fi şi capul listei social-democraţilor din Suedia? Nu, întrucât statele membre devin circumscripţii electorale în alegerile legislative europene, şi de aceea în Suedia candidaţii vor fi întotdeauna suedezi. Şi deşi cetăţenii suedezi nu vor avea posibilitatea să voteze pentru Martin Schulz, fotografia lui ar putea fi afişată prin Suedia în cazul în care devine candidat al socialiştilor europeni. Ceea ce este cam derutant.

Şi cum putem şti care va fi politica pusă în aplicare? Martin Schulz pledează, mai mult decât majoritatea social-democraţilor suedezi, în favoarea unei politici europene mai federaliste, dar cum vor şti alegătorii pentru ce linie politică votează? Nici aici nu este clar.

La un nivel pur formal, oricum nici procesul electoral nu este clar. Conform articolului 17 din Tratatul de la Lisabona, preşedintele Comisiei este numit "ţinând cont de alegerile pentru Parlamentul European", dar Consiliul European (summitul şefilor de stat sau de guvern) este cel care propune candidatul. Întortocheat.

Riscul unui efect invers

Singurul lucru aproape cert este că alegerile din 2014 vor dezamăgi. Întotdeauna liderii sunt cei care vor avea ultimul cuvânt. De altfel, este oare cu adevărat sănătos de a dori ca preşedintele Comisiei să aibă o legitimitate democratică ca şi cum ar fi un şef de stat?

Comisia este o instituţie supranaţională cu o putere mare şi numeroase prerogative. Ea este singura care are puterea de a propune noi legi europene, are drept de decizie cu privire la unele dintre acestea, urmăreşte punerea lor în aplicare şi are competenţa de a intenta o acţiune în justiţie împotriva ţărilor care încalcă regulile.

Acest mod de numire a preşedintelui poate prin urmare avea efectul invers celui scontat şi aduce o mai mare concentrare a puterilor, iscând şi aşteptări legitime în materie de acţiune politică. Influenţa Comisiei ar trebui mai degrabă limitată şi nu sporită.

Hai mai degrabă să întărim legătura democraţiei europene la nivel naţional dând mai multă importanţă Parlamentului European. Da, trebuie să acceptăm mai mulţi candidaţi în cursa pentru succesiunea lui José Manuel Barroso şi să organizăm audiţii publice. Dar nu trebuie să acţionăm ca şi cum Comisia ar fi guvernul Uniunii.