Acum douăzeci de ani, filosoful francez Bernard-Henri Lévy compara războiul din Spania cu conflictul bosniac, considerând războiul din Bosnia drept o luptă împotriva reapariţiei fascismului european sub forma naţionalismului criminal sârb.

Această analiză era exagerată. Bosnia a fost un conflict armat între naţionalisme, croat şi sârb, cu un tânăr naţionalism bosniac mult mai puţin periculos, deoarece era practic neînarmat. Deşi acest conflict a dus la masacrul de la Srebrenica, primul act de genocid din Europa de la Al Doilea Război Mondial încoace, în zilele de astăzi este totuşi mai uşor să găseşti moştenitori ai fascismului european în Europa Occidentală decât în Balcani (cu excepţia notabilă a Greciei cu Zorii Aurii).

Un nou "Fascintern"

Bosnia nu a fost un "război civil spaniol al vremurilor noastre", fiindcă cei care au intervenit militar în cele din urmă, punând capăt viselor sârbeşti de victorie şi impunând un acord de pace şubred, sunt democraţiile, şi nu aliaţii străini ai lui Karadžić şi ai lui Mladić.

Acum, Siria este cea poreclită "noua Bosnie", pentru a sublinia inacţiunea internaţională în faţa escaladării măcelului. Dar într-adevăr, Siria merită mai mult calificativul de nouă Spanie, mai ales din cauza participării masive în conflict a unor ţări terţe.

Regimul lui Bashar al-Assad nu ar putea supravieţui fără umbrela diplomatică desfăşurată de către Rusia, fără transferurile de arme iraniene, şi fără carnea de tun furnizată de Hezbollah-ul libanez. Într-o declaraţie recentă, liderul acesteia din urmă, şeicul Hassan Nasrallah, a confirmat pentru prima oară public că soarta Libanului şi a mişcării palestiniene depindea de victoria lui al-Assad. El i-a calificat drept takfiris, sau apostaţi, pe opozanţii politici ai preşedintelui sirian (ştiind că alauiţii care îl sprijină pe Assad sunt ei-înşişi o ramură eretică a islamului şiit) şi a anunţat lupta până la ultima picătură de sânge.

Drept răspuns, trei rachete Katiuşa au fost trase asupra părţii din Beirut care este controlată de Hezbollah, şi unul dintre liderii insurgenţilor sirieni a sugerat armatei libaneze să se ocupe de Hezbollah, căci altfel, a declarat acesta , "ne vom ocupa noi". Dar nu mai există pericolul ca războiul să treacă graniţele Siriei, vorbim de un fapt împlinit, o dată cu explozia, acum două săptămâni, a două maşini-capcană, în oraşul de frontieră turc Reyhanli. Ele au provocat moartea a 50 de persoane. Turcia nu a fost atacată de insurgenţi, ci probabil de forţele guvernamentale siriene sau de aliaţii lor.

Rusia, Iranul şi Hezbollah sunt o formă contemporană a "Fascintern" de pe vremea războiului civil din Spania [ţările fasciste care ajutau guvernul spaniol: Germania şi Italia; referinţă la Komintern din anii '30 condus de URSS], deşi în Siria de astăzi, spre deosebire de Spania din anii '30, guvernul este cel care reprezintă dictatura, şi nu opoziţia înarmată. Dar de partea insurgenţilor se regăseşte "Sunnintern" – Internaţionala sunită – cu Turcia, Arabia Saudită şi Qatar, care le furnizează bani, arme şi oameni.

Vremuri grele pentru "Sunnintern"

Democraţiile sunt, ca de obicei, divizate. UE a fost incapabilă să se înţeleagă asupra unei poziţii comune şi nu a extins embargoul asupra armelor. Este probabil că în această vară, după eşecul programat al negocierilor sponsorizate de Rusia şi Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi Franţa vor începe să livreze arme insurgenţilor.

Pe câmpul de luptă diplomatic, Hezbollah a fost deja învins şi va fi înregistrat, probabil, pe Lista europeană a organizaţiilor teroriste. Atentatul din Burgas, împotriva unor turişti israelieni, deşi comis pe teritoriul UE, se pare că nu a fost un motiv suficient pentru a face acest lucru. Dar sprijinul militar adus regimului sirian, condamnat de către Uniunea Europeană, a fost decisiv.

Totuşi aliaţilor democratici ai "Sunnintern"-ului în Siria nu le este uşor. De partea republicanilor spanioli, forţa militară principală erau comuniştii, dar în Siria începe să fie predominantă facţiunea locală Al Qaeda, aliată cu Irakul. În anii '30, poziţia Franţei şi a Marii Britanii a fost determinată de anticomunism, şi acestea nu au susţinut republica împotriva fasciştilor. Atunci când, câţiva ani mai târziu, cele două ţări au căzut la rândul lor pradă agresiunii fasciste, această decizie a fost considerată drept catastrofică. Dar astăzi, Occidentul nu este ameninţat de un război cu lumea şiită, ci cu extremismul sunit, cu care se luptă de ani de zile deja în Afganistan, Irak şi pe străzile oraşelor noastre.

Cu fiecare masacru, argumentele în favoarea răsturnării lui Assad devin din ce în ce mai convingătoare, dar nu este cazul şi cu argumentele în favoarea susţinerii adversarilor săi. Între timp, imobilismul pare o poziţie din ce în ce mai puţin judicioasă. Siria este într-adevăr Spania vremurilor noastre.