Ziua în care euro a murit

Berlin, 29 septembrie 2013. Angela Merkel este realeasă cancelar cu o diferenţă de voturi fără precedent. "Fata care a salvat Germania" străluceşte în mijlocul susţinătorilor la umbra porţii Brandenburg.

După câteva cuvinte de mulţumire, şi cu o postură ostentativă neobişnuită, cancelarul Mekel scoate din buzunarul portofelului o bancnotă nouă de 100 de Mărci. O flutură către mulţime. Ei strigă aprobator. Toată lumea înţelege mesajul. Coşmarul lor cu moneda euro s-a terminat. Se încheiase de mai bine de doi ani.

Evenimentele din 16 septembrie 2011, "ziua în care euro a murit", ar fi putut avea cu greu un început mai dramatic. Ultima lovitură pentru credibilitatea euro a venit nu dintr-o altă zi de turbulenţe financiare sau de la vreun mare summit, ci de la o serie de judecători ai Curţii Constituţionale de la Karlsruhe.

Într-o sală de conferinţe fără aer, decorată doar cu steagul Germaniei, trei jurişti de vârstă mijlocie au executat moneda europeană ca pe o chestie normală, ca şi cum ar fi fost rugaţi să dea o lovitură unei noi legi despre drogurile periculoase. A fost "neconstituţional" pentru guvernul german să ducă în spate sistemul bancar al întregii Europe: "Monetizarea instrumentelor datoriei din afara teritoriului violează Legea Fundamentală a Republicii Federale". Era sfârşitul pentru euro.

Cele mai mari scăderi ale burselor din 1930

Curtea a dat verdictul la 11h11 dimineaţa. Până la prânz, aproape toate băncile din zona euro îşi închiseseră porţile. Bancomatele au rămas repede fără efectiv după ce oamenii îngroziţi au încercat să-şi retragă economiile de o viaţă. Precum un proprietar care nu reuşeşte să-şi termine reparaţiile casei, conducerile băncilor şi-au înmânat cheile trezoreriilor naţionale. Din nou problema trecea în mâna guvernelor. Doar că şi guvernele au rămas fără bani.

Pe tot continentul, marea roată monetară internaţională a fost izbită. Mecanismele obişnuite pentru achitarea datoriilor şi pentru tranzacţiile cu cărţi de credit, pentru debite directe, ordine de plată şi cecuri au început să funcţioneze prost după ce băncile au refuzat să onoreze plăţile clienţilor lor. Aşa cum este normal ca sistemele de canalizare să se afle pe sub casele lor, tot aşa au crezut europenii timp de decenii în sănătatea sistemului lor bancar; când s-au blocat, au creat un miros demn de chinurile iadului.

Pieţele din Paris, Frankfurt sau Londra, şi din toată lumea, au înregistrat cele mai mari scăderi din 1930. O altă cădere economică era considerată ca şi făcută. Graba de a vinde euro din săptămânile precedente s-a transformat într-o panică oarbă. Adevărul l-a lovit până şi pe cel mai slab într-ale economiei, a aflat că euro nu mai valora nimic, tocmai pentru că valoarea sa nu mai putea fi determinată.

Ceva se va fi salvat, când euro a fost convertit la reconstituitele monede naţionale. Dar pentru mulţi creditori din UE, şi deţinători ai datoriilor guvernului irlandez, grec, spaniol şi italian şi ale acţiunilor din bănci, este imposibil să spună cât s-a salvat. Doar că va fi mai puţin.

Ratingul creditului Greciei cât cel din Malawi

Prima ferestră care a cedat în această perioadă a fost în Madrid, la câteva minute după ce sediul ministerului de Finanţe a fost jefuit. Poliţia care trebuia să înăbuşească revolta şi toate trupele nu au ştiut mai întâi ce să facă, dar cum spre puşti le erau aruncate flori, s-au dat de partea mulţimii. Familiile soldaţilor şi ale poliţiei, în fond, au suferit în timpul măsurilor de austeritate ratate din ultimii ani.

Statul spaniol părea şubred iar guvernul lui Jose Luis Zapatero a promis să facă "tot ce e necesar" pentru a păstra unitatea Spaniei, în ciuda tulburării civile de pe teritoriul Cataloniei. Ministrul de externe irlandez, Gerry Adams, aflat într-o misiune de "solidaritate" în Barcelona, a părut stingherit în timpul unei şedinţe foto dintr-o bancă distrusă când o bombă s-a auzit explodând undeva afară.

Catalanii, în mod unilateral, şi-au declarat independenţa. Până la ora ceaiului, premierii Estoniei şi Portugaliei au demisionat. Ratingul creditului Greciei a coborât până l-a ajuns pe cel din Malawi.

Dar politicienii Europei nu erau complet nepregătiţi. De la prima criză a datoriei din Grecia din mai 2010, începuseră să "se gândească la ce era de negândit". După salvări successive în Irlanda în noiembrie 2011, în Portugalia în decembrie şi Spania în ianuarie 2012, fondul de salvare al UE a rămas fără bani când a cerut şi Silvio Berlusconi. Totuşi, Belgia a fost prima naţiune refuzată, pe baza faptului că nu are un guvern permanent, şi pentru că s-ar putea să nici nu mai fie o naţiune mult timp. Ca şi catalanii, separatiştii flamanzi au văzut imediat o ocazie.

Noul Euro l-a înlocuit pe cel vechi

Acum liderii UE au implementat "Planul B". Cancelarul Angela Merkel a insistat să facă astfel, pentru că "răbdarea Germaniei este epuizată". Mai întâi, Noul Euro l-a înlocuit imediat pe cel vechi, şi acest Nou Euro valora doar 80% din valoarea celui vechi. Toate datoriile şi economiile s-au ajustat conform acestuia, cu valorile lor măcelărite.

Dar acesta nu a fost sfârşitul durerii pentru cei din economiile mai slabe. Noul Euro a fost doar un pod spre reinstalarea vechilor monede naţionale. Noul Euro a fost, de fapt, doar "o unitate de calcul", un coş al monedelor naţionale ce urmau să fie curând restabilite în totalitate, dar blocate momentan în noua monedă europeană la o valoare fixă – dar, în multe cazuri, la o mai mică valoare, care se va devaloriza din nou în scurtă vreme.

Când aceste noi monede naţionale au fost stabilite, la 1 ianuarie 2012, Noul Euro a fost schimbat liber cu Noi Drahme, Noi Lire, Noi Scuzi, Noi Franci Belgieni, Noi Peseta şi aşa mai departe. Inconvenientul a fost că cetăţenii din aceste ţări au aflat că teancul de hârtii pe care îl aveau va cumpăra chiar şi mai puţin decât cu Noul Euro, şi monedele euro originale de dinainte. Pentru unii, a însemnat o pierdere de 50% sau mai mult din puterea de cumpărare.

Slovenia, Slovacia, Malta şi partea din Cipru neocupată de turci erau singurele teritorii rămase până în 2013 unde Noul Euro încă mai circula, o curiozitate financiară mai degrabă decât rezervă a monedei globale. Totuşi în Germania, Finlanda, Austria, Olanda şi în puţine alte naţiuni, sărăcia a fost înfrântă. Brusc, consumatorii s-au găsit într-o poziţie mai bună când au mers să cheltuiască noile lor Mărci, Mărci Finlandeze, Şilingi şi Florini.

"Nu am crezut niciodată în euro"

"Francul Puternic 2" al Franţei a încercat să ţină pasul cu Noua Marcă, având rezultate amestecate. La "ultima mea conferinţă de presă" în mai 2012, un obosit preşedinte Sarkozy i-a numit pe speculatorii financiari şi pe jurnalişti "pedofili idioţi": "Domnilor, nu îl veţi mai avea pe Sarko prin preajmă ca să-l loviţi". A pierdut alegerile prezidenţiale în faţa lui Dominique Strauss-Kahn, fostul şef al FMI care s-a întors în Franţa natală să lupte pentru Palatul Elysée. Sloganul lui DSK a fost: "Nu am crezut niciodată în euro".

În Marea Britanie moartea în agonie a monedei europene a fost observată dintr-o splendidă izolare. Politicienii creditaţi cu păstrarea lirei au primit mulţumiri întârziate. O plăpândă Margaret Thatcher, aflată în scaun cu rotile a fost scoasă din casa sa din Belgravia pentru a primi mulţumirile unei mici mulţimi de eurosceptici. Doar nu a fost credinţa ei că euro nu este rău numai pentru Marea Britanie ci şi pentru toate economiile europene?

La puţin timp după ce euro a fost lansat în 1999, un broker anonim din Londra l-a numit "o monedă pentru toaletă". În mai puţin de un deceniu s-a tras şi apa după ea. De abia a ajuns pe primele pagini din Delhi şi Beijing…

Tendinţe

Conspiraţia mărcii în plină supraîncălzire

Profeţii căderii o ştiu deja: marca germană este pe cale să revină. "E doar o chestiune de câteva săptămâni", scria recent Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung, care a urmărit activitatea lui Walter K. Eichelburg. În seminariile sale şi pe forumul Hartgeld.com, acest vienez autoproclamat expert financiar "găseşte un public atent în comunitatea Internet, aflat în supraîncălzire cronică de la prima salvare a unui stat în Europa".

Eichelburg asigură că înalţii responsabili politici şi financiari i-au mărturisit că "de la sfârşitul lui 2009, şeful Bundesbank [Axel Weber] a distribuit cercului său de fideli bilete de mărci proaspăt imprimate".

Cât despre Angela Merkel, în mai 2010 şi sub presiunea preşedintelui francez, pare să fi dat înapoi şi a dat ordin să se recupereze toate biletele deja distribuite pentru a le stoca la loc sigur. Eichelburg îşi sfătuieşte clienţii să investească în aur şi organizează stagii de supravieţuire în care discipolii săi învaţă să fabrice carne afumată sau să se descurce fără electricitate. Totul plătit – încă – în euro.