Cât de slabă poate fi Europa din punct de vedere politic! Ea este departe de imperiile pe care istoria le-a produs – de la Imperiul Roman la cel al Chinei trecând prin cel al Statelor Unite. Culpa revine istoriei. Continentul european a fost făurit prin conflicte. Iar trecutul a lăsat urme adânci. Zilele de glorie ale unificării europene au fost mult prea scurte pentru a pune capăt unor certuri vechi de secole.

Încercând cu orice preţ să contracareze această moştenire, părinţii Europei au conceput CEE (şi apoi UE) ca un bloc compact. Desigur a fost acceptată – cel puţin de Helmut Kohl – o regulă care afirma egalitatea fiecărei ţări membre, fie ea mare sau mică. Acest proiect istoric trebuia să fie pluralist şi egalitarist. Discursurile asupra cuplului franco-german şi fundaţiile foarte carolingiene ale acestei opere lăsau deja să se întrezărească în ce măsură această nouă Europă era o construcţie elaborată plecând dintr-un centru. Şi întocmai această concentrare încăpăţânată a puterii, reprezentată astăzi de Bruxelles, pune beţe în roate Europei. Şi se întâmplă de mult timp.

Această constatare este valabilă pentru toate ţările, în special pentru cele din periferie. Recent, Ungaria a fost cea care a ieşit în evidenţă, făcând o mare cotitură naţionalistă sub conducerea partidului Fidesz al lui Viktor Orbán. Membru al Clubului Europa de puţin timp, ţara îşi joacă atuul maghiar şi guvernul său reia discursuri cu accente naţionaliste, incompatibile cu Europa raţiunii şi a administraţiei din Bruxelles.

Chiar şi elevii buni dau semne de agitaţie

Noua Constituţie ungară elaborată şi decisă de majoritatea la putere fără a trece prin procesul constitutiv este o anomalie în întreaga Europă. Preambulul, particular de patetic şi dând pe dinafară de mândrie naţională, leagă Ungaria – care rămâne o republică! – de amintiri din secolul al XI-lea, invocând coroana imperială, creştinismul şi familia (numeroasă de preferinţă). Exemplul ungar demonstrează că, la periferia Europei, în ţările sub protecţia şi în corsetul UE, sunt la modă alte idei decât cele ale celor de la Bruxelles.

Chiar şi elevii buni ai Europei dau semne de agitaţie. Precum olandezii şi finlandezii care tocmai au adăugat un capitol la dezordinea europeană. Cei din urmă nu sunt faimoşi pentru extremismul lor. În ciuda declinului firmei Nokia, ţara campioană a studiilor PISA [privind sistemele şcolare] o ducea bine. Şi totuşi, un nou partid zgomotos, Adevăraţii Finlandezi, sau mai degrabă finlandezii de rând, a reuşit să devină a treia forţă politică din ţară datorită retoricii lor de extremă dreapta şi populistă. Ei vor intra probabil în guvern. Ar trebui să o luăm ca unul din acele accese de furie care poate uneori zgudui chiar şi familiile cele mai civilizate şi mai paşnice?

UE – o maşinărie mult prea complicată

Toată lumea a fost de acord că era vina planului de salvare al zonei euro. În inima tuturor popoarelor europene mocneşte sentimentul că vecinul este mai mult un parazit decât un aliat. Poate că este adevărat, dar nu explică totul. Peste tot în Europa, oamenii sunt dispuşi, în principiu, să asume şi să plătească pentru o Europă care are sens. Europa nu este împotriva grecilor. Dar pe termen lung, europenilor nu le place să li se prezinte integrarea europeană drept o maşinărie operând fără nici o altă alternativă, atât de complicată încât trebuie să fii un bruxelez călit pentru a o putea servi, în timp ce oamenii obişnuiţi rămân la uşă.

Filosoful Jürgen Habermas a deplâns recent "starea lamentabilă" a Europei. El lansează un apel pentru o reînnoire democratică şi, astfel, supraestimează capacitatea europenilor de-şi oferi un nou început. Dar are totuşi dreptate într-o privinţă: "Construcţia europeană, care a fost întotdeauna decisă pe deasupra popoarelor, este astăzi într-o fundătură, deoarece nu poate continua fără a trece de la comportamente administrative la o mai mare implicare a cetăţenilor".