Cronica unei căderi anunţate

Afacerea DSK nu priveşte doar persoana privată Dominique Strauss-Kahn. Ar fi putut fi doar un fapt divers sordid: o personalitate acuzată de agresiune sexuală, de tentativă de viol şi de sechestrare; un bărbat de 62 de ani acuzat de a fi bruscat o tânără femeie de 32 de ani într-un apartament situat într-un hotel de lux şi care trebuie să răspundă astăzi pentru actele sale în faţa unui tribunal penal din New York.

Şocul care pare să fi lovit Franţa în faţa imaginilor unui Dominique Strauss-Kahn care se prezintă în faţa tribunalului din New York, printre mici delincvenţi şi traficanţi de droguri, funcţionează ca o brutală chemare la realitate.

Da, unul dintre cei mai influenţi, cei mai puternici, cei mai populari oameni ai planetei trebuie să dea socoteală pentru actele sale asemeni unui cetăţean ordinar. Este de fapt o veste bună, chiar dacă ţara noastră s-a obişnuit, laşă, să considere - uneori greşit - că impunitatea era un privilegiu al celor puternici.

Da, toate acestea pot fi trăite ca "un coşmar" (Pierre Moscovici, deputat socialist), "o cruzime" (Elisabeth Guigou, fost ministru al Justiţiei), "o tragedie grecească asortată cu ingrediente de serial american" (François Bayrou). Însă violenţa simbolică a acestor imagini cu un DSK cu cătuşe şi decăzut nu este decât ecoul violenţei psihice, reale, pe care o constituie o tentativă de viol. Iar plângerea procurorului, în exprimarea sa brutală, ne lasă să întrezărim puţin din ceea ce ar fi putut fi această violenţă. Da, avem un acuzat cu prezumţie de nevinovăţie, nimeni nu se îndoieşte de acest lucru. Dar avem şi o femeie presupusă victimă şi nimeni nu poate uita acest detaliu.

Seducător sau predator sexual

Partidul Socialist, ai cărui conducători se întâlnesc în această marţi pentru o reuniune extraordinară, a făcut deja două grave erori de apreciere în ceea ce priveşte importanţa şi consecinţele acestei afaceri.

1. Prima eroare vine din partea apropiaţilor lui Dominique Strauss-Kahn, şi consistă într-o apărare oarbă şi subiectivă a inculpatului, cu riscul de a vedea crescând sentimentul de jenă. Relativizarea acuzaţiei, alimentarea scenariilor complotiste, negarea în bloc sau afirmarea ex abrupto că "în dosar există numeroase contradicţii", subînţelegând deja că acesta se va destrăma în piese minuscule nu este cu siguranţă cea mai bună strategie de susţinere a bărbatului Dominique Strauss-Kahn.

Căci această negare brutală, alimentată de un portret bizar prezentându-ne încă o dată un Dominique Strauss-Kahn "seducător", "libertin", "iubind femeile", riscă să ridice semne de întrebare teribile asupra anilor trecuţi. Patronul FMI este astăzi acuzat, potrivit vocabularului penal, de a fi "un predator sexual". Apropiaţii lui spuneau până nu demult "seducător". Este oare vorba doar de un eufemism pentru a masca o cu totul altă realitate? Întrebarea este groaznică dar ea nu va înceta din nefericire să tot fie repetată.

Ea este deja pusă, de duminică seara, atunci când mama jurnalistei Tristane Banon (printre altele socialistă şi prietenă a familiei Strauss-Kahn) a explicat faptul că şi-a descurajat fata, astăzi scriitoare, să depună o plângere împotriva lui Dominique Strauss-Kahn pentru tentativă de viol, afacere datând din 2002. Această mamă, Anne Mansouret, consilier general şi regional socialist, afirmă că regretă astăzi atitudinea avută şi adaugă, apropo de DSK: "Are o adevărată problemă: este dependent de sex aşa cum alţii au probleme cu alcoolul, drogurile sau jocurile de noroc".

Unii sunt indignaţi de povestea asta apărută pe neaşteptate (aici, Bernard-Henry Levy de exemplu) dar o fac utitând că dacă durata de prescripție este de zece ani pentru asemenea fapte este întocmai pentru a evidenţia dificultatea victimelor în a cere justiţie pentru astfel de afaceri.

Presei i se adresează o altă întrebare, cea asupra eventualelor omiteri de la datoria de a informa, asupra tăcerii sau - încă o dată - asupra eufemismelor în descrierea sa ca personalitate publică. Este evident că respectul vieţii particulare trebuie apărat cu orice preţ: este vorba de libertatea noastră. Dar acest respect se opreşte acolo unde începe încălcarea legii: tabuul legitim al vieţii private nu trebuie să ascundă crime sau delicte. Ori, de mai mulţi ani de zile, numeroşi ziarişti au descris prin elipse prudente viaţa lui Dominique Strauss-Kahn: au eşuat oare în datoria lor de a alerta în acelaşi timp?

Un risc politic nemaivăzut

Jurnalistul Christophe Deloire, autorul cărţii "Sexus Politixus" (nu a fost tradusă în limba română), crede acest lucru şi explică de ce într-o tribună intitulată "Bizara omerta a presei asupra cazului DSK". În 2008, observând alerta dată de Jean Quatremerîn Libération, Mediapart pusese întrebarea politică centrală, la răscrucea dintre pasiunea particulară şi virtutea publică: nu era oare un risc nemaivăzut promovarea într-o lume a culturii anglo-saxone a unui responsabil cunoscut pentru această "dependenţă de sex" descrisă de mama lui Tristane Banon?

2. A doua eroare este direct politică şi vine de la conducerea partidului socialist. "Partidul nu este nici slăbit şi nici decapitat", a rezumat în ciuda tuturor evidenţelor numărul 2 al partidului, Harlem Desir.

Putem pricepe faptul că un partid tetanizat se cramponează la câteva automatisme de gândire atunci când în faţa picioarelor i se deschide un hău imens. Dar încă o dată, strategia de negare în faţa irupţiei unei noi realităţi este garanţia sigură a înfrângerii.

Această linie de conduită ar fi ţinut dacă primul impact politic al afacerii Strauss-Kahn nu era distrugerea construcţiilor Potemkin edificate cu grijă de direcţia PS după congresul de la Reims. Totul, de trei ani încoace, a fost construit pe baza unei realităţi a sondajelor şi a editorialiştilor care s-au alăturat cauzei patronului FMI, prezentând candidatura sa la alegerile prezidenţiale ca fiind indispensabilă. Martine Aubry poate lăuda munca realizată în ultimii trei ani: partid ordonat, partid calmat, program şi procedură de alegere a candidatului. Dar ne aflăm de fapt într-o iluzie optică abil construită în timp ce un alt film era de fapt programat, cel care trebuia să-l poarte pe DSK la Palatul Elysée.

Afacerea Strauss-Kahn este ultima alertă pentru un PS care nu a ştiut, până acum, să ridice mănuşa sarkozysmului. Dacă nu vor auzi nici acest semnal, conducătorii săi vor avea responsabilitatea grea a unui eşec al stângii, dar şi al declinului Franţei în acelaşi timp.