Știri Tablouri regăsite în Germania

Culorile unui trecut dureros

Cele 1 400 de tablouri furate de nazişti, regăsite la Cornelius Gurlitt, nu sunt doar o mare descoperire artistică. Prin povestea acestui fiu de colecţionar de artă de pe vremea regimului nazist, se pune parţial din nou problema relaţiei Germaniei cu trecutul ei.

Publicat pe 15 noiembrie 2013 la 16:32

Gata, l-au găsit pe bătrânelul cel mai căutat din ţară. Paris Match l-a fotografiat într-un centru comercial din Schwabing [cartier din München]. Frizura albă îngrijită, îmbrăcat dichisit. Se uită într-o parte, cu un aer incomod, gura întredeschisă, ca şi cum ar vrea să spună ceva dar nu iese niciun cuvânt.
Iată-l deci - probabil - pe Cornelius Gurlitt, fiul negustorului de artă nazist Hildebrand Gurlitt. În urmă cu o săptămână, revista Focus a dezvăluit că în 2012 poliţia îi percheziţionase deja apartamentul din München, unde se îngrămădeau opere de artă - adunate în majoritate sub regimul nazist.
Deşi Procuratura nu îl anchetează pe Gurlitt, încă neştiind ce i se poate reproşa din punct de vedere juridic, alţii conduc anchete de atunci [din 11 noiembrie]: detectivi angajaţi de către moştenitorii colecţionarilor evrei, jurnalişti, fotografi, reprezentanţi ai muzeelor.
Povestea nu este deloc anecdotică: ceea ce dăinuie aici, în spatele obloanelor trase ale unei clădiri moderne, nu este cu nimic mai puţin decât un concentrat al celui mai întunecat capitol al istoriei germane. Un om singuratic depozita aici moştenirea lăsată de tatăl său, neamţ get-beget.
Hildebrand Gurlitt a colaborat cu regimul nazist şi a profitat în urma lui, deposedând colecţionarii evrei de bunurile lor, de mijloacele lor de existenţă, şi muzeele de giuvaeruri ale artei moderne. Între timp, în afară de faptul că avea el-însuşi ceva sânge evreiesc, era de asemenea, un mecena şi un protector al acestor artişti de avangardă, ale căror opere le păstra sau le vindea, după caz.

Disimulare

Acestea sunt paradoxurile istoriei noastre comune, şi urmaşii acesteia nu se acomodează cu uşurinţă cu ele. Cornelius Gurlitt a considerat în mod manifest că nu avea altă alegere decât să se retragă în secretul familial. Ar fi putut transmite moştenirea paternă unei fundaţii la moartea mamei sale, la sfârşitul anilor 1970, sau să o cedeze statului în scopuri de cercetare şi de restituire.
Dar Corneliu Gurlitt nu avea nici liber arbitru, nici reculul necesar asupra originilor sale, şi nimic nu spune că le va avea astăzi, în timp ce este anchetat. Încheierea unui aranjament ar fi astăzi singurul rezultat fericit posibil, deoarece nimeni nu a abrogat legislaţia cu privire la deturnarea de opere de artă de la sfârşitul războiului.
Legea din 1938 cu privire la "arta degenerată" este încă în vigoare. În termeni juridici, în Germania s-a impus ideea că jefuirea muzeelor era un "fapt al prinţului" (fait du prince), şi de aceea niciun muzeu nu a putut pretinde ceva după război. Pe deasupra, [[colecţionarii privaţi, precum familia Gurlitt, au fost excluşi din toate acordurile încheiate mai târziu cu privire la operele de artă confiscate de la evrei]].
Aceste defecte majore sunt cunoscute şi în ultimii ani au apărut dosare juridice mai fierbinţi decât acesta. De ce cazul Gurlitt face atâta zgomot?
Atracţia sinistră pe care o exersează constă într-un joc dublu de v-aţi ascunselea, cel al lui Cornelius Gurlitt, în primul rând, şi apoi al procurorului de astăzi, care, din păcate, încă nu a publicat o listă exhaustivă a operelor de artă dosite.
Cornelius Gurlitt, care va avea în curând 80 de ani, a simţit fără îndoială că acţiunile părinţilor lui, deşi legale, erau nelegitime. El şi-a consacrat viaţa disimulării minciunii familiale, renunţând la orice activitate profesională şi la fondarea unei familii, dedicându-şi întreaga existenţă protejării reputaţiei tatălui său.
Cornelius Gurlitt poate că nu este decât un inadaptat printre mulţi alţii - săptămâna trecută, am crezut discerne în timiditatea lui în faţa obiectivelor o dovadă că era un monstru jumătate nebun, capabil de orice. Dar omul este atât de puţin combativ încât nici nu şi-a luat un avocat.
Cel care ar fi trebuit imediat să fie văzut ca un marginal în mijlocul peşterii sale pline de comori a stârnit totuşi puţină compasiune - era mai important să ne mângâiem cu ideea că, spre deosebire de el, noi am scăpat de trecut, că eram vindecaţi de crimele naziste şi de consecinţele lor. Chiar aşa?

Vechi răni

Cel care, precum Cornelius Gurlitt, a văzut lumina zilei în Germania în 1933, nu a fost majoritatea timpului nici călău nici victimă. El s-a acomodat cu un regim fărădelege, s-a izbit, copil fiind, de apariţia unor noi valori în 1945, înainte de a face parte din oamenii care au construit noua Republică Federală.
Abia astăzi, într-o vreme când generaţia sa ajunge la o vârstă avansată, concepţia sa a existenţei se clatină, vechile răni se redeschid. Povestea lui Cornelius Gurlitt poate fi de asemenea o oportunitate de a învăţa mai multe şi, poate, de a-l trage de limbă pe acest fiu al Germaniei - sau dacă nu pe el, cel puţin picturile, desenele şi arhivele lui disimulate cu atâta grijă.
Astăzi, guvernul german a anunţat că va alege cartea transparenţei şi că va publica pe Internet o listă, în măsura în care legea permite. O iniţiativă bună. [[Disimulând natura operelor de artă, guvernul arunca paie pe focul opiniei]]. Jocul dublu de v-aţi ascunselea declanşat de această descoperire aţâţă spiritele fiindcă toată lumea presimte ce surprize proaste se pot ascunde în crudul trecut: fantomele de ieri, pe care nu le cunoaştem cu adevărat şi pe care nu reuşim să le înţelegem, dar care se pot întoarce oricând să ne bântuie.
Moartea tuturor celor care s-au înjosit în oportunism şi cruzime nu înseamnă sfârşitul istoriei. Fiindcă operele de artă supravieţuiesc oamenilor - sunt memoria noastră. Sentimentul difuz resimţit de numeroşi germani ia formă cu această descoperire: dintr-odată, tablouri autentice reapar, în casa unui autentic fiu de nazist. Astăzi, avem posibilitatea de a arăta cu degetul acest mesager venit din trecut şi de a arunca din nou în tuşă problema vinovăţiei, sau de a-l accepta pe Cornelius Gurlitt ca fiind unul dintre noi, cu suferinţa lui cu tot. A venit timpul de a găsi, împreună cu el, un mijloc de a ne vindeca.

Descoperire

Newsletter în limba română

O comoară ascunsă

Săptămânalul Focus este cel care, primul, a dezvăluit fabuloasa colecţie de picturi ascunse a lui Cornelius Gurlitt, fiul unui colecţionar de artă care confiscase lucrările pictorilor "degeneraţi" din ordinul regimului nazist.
Această "comoară salvată" include mai mult de 1 400 de tablouri conservate în apartamentul din München al lui Gurlitt şi găsite în 2011 de poliţie.
Printre acestea, opere de Matisse şi Picasso, de o valoare totală estimată la aproape un miliard de euro. Unele ar fi aparţinut chiar lui Paul Rosenberg, un colecţionar de artă parizian şi bunicul jurnalistei Anne Sinclair, care, explică revista, "se luptă de zeci de ani pentru a recupera tablourile furate de nazişti".

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect