Cum se spune “basta” în germană?

În ciuda consecinţelor sale sociale şi politice, Bundesbank şi guvernul Angelei Merkel continuă să laude austeritatea aplicată de doi ani în Europa. Este timpul să punem capăt dezastrului, se revoltă politologul spaniol José Ignacio Torreblanca.

Publicat pe 26 aprilie 2012 la 15:03

Jens Weidmann, tânărul economist care a ajuns la Preşedinţia Bundesbank după o carieră politică meteorică în umbra Angelei Merkel şi membru, cu siguranţă cel mai influent, al Consiliului guvernatorilor Băncii Centrale Europene (BCE), spune că nişte dobânzi de 6% nu sunt “sfârşitul lumii” şi că, de aceea, nu reprezintă un motiv suficient pentru ca BCE să se mobilizeze pentru a uşura presiunea de care suferă Spania pe pieţele datoriei.

Ne întrebăm până în ce punct Weidmann este conştient că Spania şi Germania fac parte din aceeaşi uniune monetară şi, de asemenea, până în ce punct este preocupat de faptul că asemenea diferenţe ale dobânzilor pun sub semnul întrebării sensul şi existenţa sa.

Presupunem că pentru Weidmann, în a cărui misiune nu intră nici creşterea nici slujbele, ci doar stabilitatea preţurilor, o inflaţie de 6% ar fi sfârşitul lumii. Dar, din fericire, preşedintele Bundesbank poate dormi liniştit având în vedere că inflaţia medie în zona euro este de 2,7%. În Spania, în plus, pentru liniştea lui Weidmann, inflaţia este de 1,8% şi în Grecia de 1,4%, mai mică decât cea a Germaniei, chiar (2,3%).

Curajul acestei declaraţii atât de sincere şi în acelaşi timp atât de stângace a lui Weidmann explică foarte clar ce se întâmplă în Europa, şi foarte direct ce se întâmplă în Spania. Lipsa de viziune şi de sensibilitate pe care le conţine ne întoarce în timp la orbirea elitelor franceze după terminarea Primului Război Mondial, care au înăbuşit orice posibilitate de recuperare şi creştere economică în Germania impunând nişte reparaţii de război împovărătoare.

Newsletter în limba română

Germania nu a reţinut lecţiile de la Weimar

Acele reparaţii, chiar fiind corecte, din moment ce Germania începuse războiul, au dat naştere amestecului de populism şi iredentism care au iscat nazismul şi cel de-Al Doilea Război Mondial. Rămâne un paradox cum Germania, care a depăşit în mod admirabil nazismul, nu a putut să facă acelaşi lucru cu inflaţia care a dus la colapsul republicii de la Weimar. Fără urmă de îndoială, dacă euro până la urmă este distrus şi construcţia europeană intră şi ea în colaps, istoricii vor utiliza fraze ca aceasta pentru a explica erorile comise în Europa şi ce nu a mers.

Acum, guvernul german, prin orbirea sa şi cu o atitudine similară (să se facă dreptate chiar dacă piere lumea), nu doar că pune în pericol construcţia europeană ci şi încurajează sentimentele anti-germane. Să vedem un exemplu: în ciuda faptului că în Spania imaginea Germaniei ca ţară continuă să fie una bună, ultimul barometru al Real Instituto Elcano arată că trei din patru spanioli (73%) consideră că Germania nu ţine cont de interesele Spaniei şi, chiar mai unanim, 87% cred că “ţara care conduce Europa este Germania” (nu ţara care conduce “mai mult”, ci, atenţie, ţara care conduce, pur şi simplu).

A venit momentul să spunem “basta” Berlinului? Da, fără îndoială. Cum? Coordonând de la Bruxelles agenda reformelor naţionale cu agenda creşterii europene. Asta cere restaurarea echilibrelor politice şi instituţionale din Europa, care au sărit în aer.

Servilismul celui slab

Pe de-o parte, Comisia Europeană, care ar trebui să vorbească în numele tuturor statelor, a fost eliminată ca actor politic. La începutul celui de-al doilea şi ultim mandat, preşedintele Comisiei, Barroso, a părut să se transforme într-un lider autentic. Dar când lucrurile au devenit dificile a renunţat pur şi simplu la agenda creşterii sustenabile pe care o impulsiona de ani de zile.

Şi pe de altă parte, Franţa, care întotdeauna a avut rolul de contragreutate faţă de Germania, este astăzi în mâinile cuiva precum Sarkozy, omul de stat cu ordinul Lâna de Aur [distincţie oferită de Juan Carlos pentru rolul său în lupta antiterorism împotriva ETA] care compensează eşecul agendei sale reformiste în casă cu nedemna şi tipica practică a servilismului celui slab faţă de cel care îl domină (Germania) şi aroganţa celui puternic faţă de cel pe care îl domină (Spania).

Această Franţă, de nerecunoscut, s-a transformat într-o problemă la fel de mare pentru viitorul Europei precum rigoarea care domină Bundesbank. Hollande poate fi un revulsiv, pentru Franţa, pentru Comisie, şi chiar pentru Germania.

Opinie

O Europă hobbesiană

Într-o versiune mai lungă a articolului său publicat de Financial Times, José Ignacio Torreblanca merge mai departe denunţând austeritatea iar concluzia sa ar putea deveni un strigăt comun în următoarele luni:

Pactul fiscal, cel mai neechilibrat şi asimetric tratat semnat vreodată de statele membre, este cea mai bună ilustrare a unei noi Europe: în timp ce austeritatea este impusă strict, creşterea de abia este promisă. În buna şi vechea UE, statele membre erau egale şi tratatele au reprezentat un compromis între viziunile în competiţie asupra Europei. Acum, Europa înseamnă raporturi de forţă şi teamă de viitor. Europa seamănă acum cu descrierea lui Thomas Hobbes a vieţii omului în starea sa naturală: “sărac, enervant, crud şi mic.” De doi ani, nicio singură măsură de creştere nu a fost adoptată. Este timpul să spunem: basta!

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect