Alegeți o limbă
Europa şi cealaltă Europă nu reuşesc să se apropie cu adevărat una de cealaltă, şi cu atât mai puţin să se unifice. Teama că viitorul poate semăna trecutului, unui trecut care nu este atât de îndepărat, dar care pare ce e mai rău şi de care ne amintim cu nelinişte, se propagă. La începutul celui de-al treilea mileniu, Europa, America şi o mare parte din restul lumii au fost surprinse de evenimente evidente, dar pe care practic nimeni nu putea să le prevadă în ţările zise ale Estului: o mare criză ciclică s-a amplificat şi banalizat, una din crizele cele mai grave din aceşti ultimi o sută de ani continuă să-şi răspândească efectele în societate şi în economia Estului cât şi a Vestului, lansându-şi atacurile împotriva politicii şi a culturii, provocând situaţii pe care nu ni le-am fi putut imagina, o revărsare de evenimente pe care nu putem nici să le controlăm, nici să le punem frâu.
Criza îi împinge pe cei mai săraci să-i susţină pe bogaţi
Am fi putut noi să ne imaginăm, cu numai zece ani în urmă, că acest capitalism financiar va pune în pericol existenţa capitalismului însuşi? că toate contradicţiile interne şi externe dezvelite l-ar expune până în acest punct privirilor critice ? constatarea este valabilă şi pentru un neo-liberalism constrâns să renunţe la diferite forme de liberalizare pentru care jura încă în ajun şi din care făcuse marca sa; pentru un sistem bancar care frânează funcţionarea propriilor sale bănci, şi de asemenea pentru o bună parte a Europei care suferă de euro-scepticism. Un fel de capitalism sălbatic învăluie astăzi ţări care ieri erau considerate drept anticapitaliste.
Criza îi împinge pe cei mai săraci să-i susţină pe cei care posedă bogăţii, fie că aceştia din urmă sunt de dreapta sau chiar de stânga, în speranţa de a-şi păstra locul de muncă aflat în pericol sau să obţină unul. Şi aceasta pentru a menţine un nivel de viaţă normal, sau măcar convenabil, ba chiar aparenţa unui astfel de nivel al vieţii. Brecht scrisese că să fondeze o bancă era o crimă mai gravă decât aceea de a devaliza una. Dar astăzi cea mai mare parte a săracilor se tem de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă o bancă s-ar declara în faliment, ducând la ruina acţionarilor-proprietari şi la pierdera acţiunilor pe care le deţine. “Muncă, muncă”- a devenit o litanie. Ne găsim în faţa unei invazii a valorilor în care au crezut mulţi oameni şi pentru care au făcut numeroase sacrificii.
Intelectualul este condamnat la singurătate şi dizidenţa nu mai activează
De mult timp politica a pierdut câteva din referinţele sale culturale remarcabile; ea evită chiar să încurajeze o politică pozitivă, oricare ar fi ea. Intelectualii sunt împrăştiaţi, operează într-o ordine dispersată, aproape mereu închişi în cercuri strâmte, în propriul său mediu şi doar în cadrul strict al competenţelor lor. Intelectualii sunt indivizi izolaţi care nu reuşesc să se unească şi să acţioneze împreună. Titularii puterii, în marea lor majoritate, îi ignoră sau îi constrâng să rămână repliaţi asupra lor înşişi. Cu doar câteva excepţii, vocile intelectualilor nu se aud deloc în societate în momentul luării de decizii. “Dizidenţa” de altădată, care îndrăznise să-şi asume atâtea riscuri în timpul regimurilor stalinist si post-stalinist nu mai activează. Intelectualul critic este condamnat la singurătate. Tehnologiile şi aplicarea lor cea mai variată păstrează aparenta capacitate de a se substitui vechii culturi şi metodelor sale depăşite, învechite, de a fi o cultură în sine şi pentru sine şi nu una din derivatele sale. Cauzele şi consecinţele termină prin a se inversa şi nu mai reuşesc să se identifice unele prin raport cu celelalte.
În acest context ar trebui de asemenea să se determine ritmul acestor evenimente. Am văzut că mondializarea a mers înainte prin alunecări succesive, şerpuind lent şi întâlnind în trecerea sa o serie de obstacole şi un întreg labirint de neîncrederi. Criza, din contră, s-a extins foarte repede şi în mod direct, învăluind într-un timp scurt toată planeta. Mă întreb dacă şi în ce mod am putea controla ritmul evenimentelor şi să-l orientăm în direcţia favorabilă imensei majorităţi a umanităţii. Putem de asemenea să ne întrebăm ce se va întâmpla când vom reuşi să ieşim din această criză.
De unde, din ce punct vom pleca? şi în ce direcţie vom face primii paşi? Cum vom recâştiga încrederea pentru a merge înainte? În epoca în care trăim şi cu problemele care ne asaltează, întrebările sunt mult mai numeroase decât răspunsurile care ne sunt date. Răspunsurile pe care le auzim şi citim nu ne satisfac deloc. Rareori sunt încurajatoare. După tot ce a suferit civilizaţia noastră, am devenit mai puţin naivi, mai critici sau mai ironici şi aici este unul din rarele efecte pozitive al slabului nostru bilanţ. Nu numai în Est. Ex oriente lux? Nu e nimic de râs. Occidentul este sătul de sine însuşi. Continuă să-şi privească fix soarta. Poate că este tot ceea ce îi rămâne să facă.
