Știri Falimentul din Detroit

Europa este paralizată de atichifobie

Refuzul Europei de a renunţa la instituţiile sale deficiente îi paralizează redresarea. Continentul ar trebui să ia exemplu de la oraşul american Detroit, care a declarat recent faliment, şi să lase cauzele pierdute să se scufunde, este de părere un jurnalist de la Financial Times.

Publicat pe 1 august 2013 la 14:54

Falimentul oraşului Detroit - o metropolă odinioară atât de remarcabilă – îl urmează doar cu câţiva ani pe cel al firmei General Motors, legendarul constructor auto din Motown - cum este poreclit oraşul. Aceste două catastrofe sunt rezultatul a zeci de ani de acumulări de eşecuri, printre care incapacitatea de a privi mai devreme realitatea în faţă.
Dar simbolizează de asemenea şi marele avantaj al Statelor Unite ale Americii (SUA) faţă de Europa, şi anume capacitatea lor de a accepta cu mai multă uşurinţă pierderea unei cauze, pentru a permite creşterea unor afaceri mai prospere. A accepta să se lase să moară întreprinderile condamnate este o forţă, şi nu o slăbiciune. [[Dacă Europa - şi în special zona euro - vrea să iasă din criză, ea trebuie să adopte metoda americană]], fiindcă aşa cum se zice, "cine iubeşte pedepseşte".
Este firesc să rămâi consternat atunci când giganţii se clatină. Datoria General Motors se ridica la 172 de miliarde de dolari (130 de miliarde de euro). Cea a oraşului său natal ar putea ajunge la 20 de miliarde de dolari, potrivit lui Kevyn Orr, administrator public însărcinat cu gestionarea crizei. Iar cea mai mare parte din această sumă reprezintă pierderile suferite de persoane convinse că plăţile urmau să fie onorate. Această situaţie este desigur nedreaptă şi nu poate fi aruncată vina pe creditorii înşelaţi, cei care au dorit să facă tot posibilul pentru a-şi obţine banii, după cum reiese şi din cererile depuse de sindicatele din Detroit pe lângă guvernul federal.
În general, totuşi, SUA s-au obişnuit să lase lucrurile să decurgă de la sine, sau cel puţin mai mult decât în Europa. Dar nu a fost întotdeauna aşa. În 1975, când New York era în prag de faliment, preşedintele Gerald Ford ar fi declarat "puteţi să muriţi!"* (de fapt se pare că nu ar fi rostit aceste cuvinte infame) deşi în cele din urmă oraşul a primit împrumuturi de salvare. Dar în decursul ultimilor ani, SUA au ales mai degrabă să trimită băncile (Lehman Brothers şi multe alte instituţii mai mici), mari sectoare esenţiale pentru economie (industria auto) şi multe municipalităţi către cele mai apropiate tribunale specializate în falimente.
America pedepseşte tot atât pe cât iubeşte. În SUA, a-şi asuma un risc şi a eşua nu este dramatic, fiindcă este considerat onorabil de a se ridica şi de a o lua de la capăt. Falimentul este o ocazie de a făuri un nou început iar în cultura americană un om trebuie să se ridice de la pământ şi să continue lupta. Dinamismul economic american datorează mult acestei atitudini care constă în iertarea asumării unor riscuri.

Niciun risc

Pentru europeni, insolvabilitatea este întinată cu infamie. A da faliment înseamnă în mod tradiţional a nu mai fi demn de încredere - este o ruşine care trebuie ascunsă părăsind pentru totdeauna lumea afacerilor sau chiar (odinioară) curmându-şi viaţa. Această concepţie se mai reflectă încă în unele reguli arhaice, precum perioada de faliment de doisprezece ani impusă Irlandei (o scadenţă care este în sfârşit repusă în discuţie).
În mod paradoxal, dacă pe de o parte această alergie culturală faţă de eşec restrânge asumarea de riscuri, pe de alta ea este la baza unor politici menite a sări în ajutorul celor care şi-au asumat într-adevăr riscuri mari conducând la un eşec. [[Europa consideră că noţiunea de incapacitate de plată este atât de intolerabilă]] încât, în criza actuală, ea a preferat să preia datoriile ţărilor în stare de faliment. Şi acum suferă consecinţele acestei decizii.
În cazul Greciei, alegerea a fost clară. Ţările creditoare nu au ezitat să declare că punerea în aplicare a unui plan de salvare era inacceptabilă. Dar ideea că un stat european suveran nu-şi va putea rambursa datoriile s-a dovedit a fi chiar şi mai inacceptabilă. Astfel, împrumuturi din partea zonei euro - şi a Fondului Monetar Internaţional, constrâns şi forţat - au folosit ca să întârzie judecata cea din urmă.
Şi s-a întâmplat acelaşi lucru cu băncile. În 2010, guvernul irlandez a făcut tot posibilul pentru a astupa incoerenţele din bilanţurile băncilor sale, pe banii contribuabililor, în loc de a declara aceste instituţii ca fiind insolvabile, de a proteja micii deponenţi şi de a-i lăsa pe creditori să rezolve problema. Iar când Dublin şi-a dat seama că fondurile publice nu vor fi suficiente, partenerii săi din zona euro l-au obligat să ia de la ei noi împrumuturi pentru a continua salvarea. Această aversiune faţă de faliment a deformat politicile faţă de bănci, în Spania precum şi în alte ţări.

Greu de schimbat o părere

Realitatea i-a constrâns pe europeni să-şi schimbe părerea, aşa cum se întâmplă adeseori într-un final. Datoria publică grecească a sfârşit într-un târziu prin a fi restructurată - dar după ce o mare parte din avantajele asociate cu această metodă au fost pierdute, şi pretinzând că deţinătorii de obligaţiuni puteau subscrie voluntar. În cazul Ciprului, ţările din Europa de Nord nu au reuşit să încaseze ideea de a sări în ajutorul deponenţilor ruşi, deşi sumele implicate erau mărunte.
Chiar şi aceste învăţături sunt asimilate cu greu. În 2010, SUA şi-au acordat puterea de a înfrâna băncile şi de a impune pierderi creditorilor acestora. Majoritatea guvernelor din UE nu au adoptat încă o astfel de legislaţie crucială. Şi vor trece ani buni înainte ca ele să fie forţate de Bruxelles să o facă, deşi nevoia unei recalificări a datoriei este acceptată de toţi, în teorie.
[[Este imposibil de ştiut câţi bani ar fi putut economisi zona euro]] dacă ar fi aplicat o politică pragmatică de restructurare a datoriilor de la începutul crizei. În schimb, anii de lipsă de creştere economică - faţă de ritmul modest dar drept în care SUA au ieşit din criză - sunt datoraţi în parte excedentului de datorii care dăinuie în Europa. În timp ce ponderea datoriilor în economia americană a scăzut puternic, populaţia începe din nou să consume. Europa este stăvilită de bănci ale căror rezerve de capital sunt prea mici - iar acesta este rezultatul refuzului de a converti datoria în acţiuni atunci când celelalte surse de capital sunt secate.
Europa poate argumenta că cel mai rău dintre toate falimentele - cel al Lehman Brothers - a demonstrat daunele cauzate de tendinţa americană de a lăsa lucrurile să decurgă de la sine. Ceea ce nu este greşit, dar americanii şi europenii au tras totuşi învăţături diferite din această alegere. SUA s-au străduit să pună capăt lozincii "prea mare pentru a da faliment" (deşi mai au ceva drum de făcut). Iar până la criza cipriotă, Europa a făcut invers şi a tratat până şi cele mai mici bănci ca şi cum falimentul lor ar fi fost tot atât de catastrofic cât cel al Lehman Brothers.
F. Scott Fitzgerald a scris: "Mi s-a întâmplat să gândesc că nu exista un al doilea act în vieţile americane, dar că urma să fie unul în marea epopee a boom-ului din New York". Fitzgerald se gândea la crahul din 1929 care a curmat "anii nebuni". Europa trebuie să urmeze exemplul dat de mai multe ori de SUA: să lase actul al doilea să fie jucat, iar un al treilea va urma apoi în timp util. Iată ceea ce se întâmplă cu General Motors şi este cu siguranţă soarta pe care o va avea şi Detroit.

Newsletter în limba română
Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect