Alegeți o limbă
Pe 6 mai, şapte partide greceşti au intrat în Parlament. Din punctul de vedere al principalelor curente politice europene, patru dintre ele - cele trei partide de stânga şi unul de dreapta - pot fi considerate extremiste. Acestea nu au reuşit să formeze un guvern şi grecii se vor întoarce la urne [pe 17 iunie]. Dar între timp, vistieria statului nereformat va fi sleită şi Grecia probabil va fi părăsit zona euro.
Politicienii europeni, inclusiv noul preşedinte francez, vor fi nevoiţi să ia decizii în legătură cu evenimente asupra cărora nu au decât puţină influenţă, dacă nu chiar deloc. Mai degrabă decât să joace cartea prevenţiei, responsabilii politici europeni vor stinge deci focul (cel puţin a treia oară din toamna anului 2009). Din nou, criza acută a Greciei, care ar fi putut fi rezolvată de mult timp printr-un faliment controlat, le distrage atenţia de la problema strategică a evoluţiei viitoare a Europei şi de la ce trebuie făcut în acest sens.
Sinucidere economică
Pe termen lung, prosperitatea Europei va depinde mai mult de modul în care liderii din zona euro vor şti să articuleze creştere economică şi politică de reduceri bugetare, decât de a a şti dacă grecii vor decide să aleagă, prin alegeri democratice, o sinucidere economică. Se pare că Europa se apropie de o decizie pe care ar fi trebuit deja să o ia de mult timp: a scoate Grecia din zona euro.
Americanii au fost loviţi de o criză similară, dar au fost capabili să ia decizii strategice rapide şi cruciale: au ajutat sectorul bancar şi întreprinderile-cheie ale economiei naţionale, precum industria auto. Soluţia rapidă a dat roade. Ajutorul acordat de stat a fost deja rambursat şi Detroit a reînviat, în timp ce în Europa continuăm să ne învârtim în jurul cozii.
Americanii au ştiut să privească spre viitor şi să decidă. Atunci când se confruntă cu o greutate majoră, europenii dau din colţ în colţ. Prinşi în centrul unei crize a integrării europene, trăim într-un fel un remake al acestei situaţii pe care cu 10 ani în urmă gânditorul american Robert Kagan o descria astfel în celebrul său eseu [Putere şi slăbiciune - SUA şi Europa în noua ordine mondială]: americanii vin de pe Marte şi europenii de pe Venus.
Există diferenţe fundamentale în concepţiile asupra modului de a rezolva problemele pe termen lung. Americanii reacţionează luând măsuri rapide şi radicale, astfel încât greutăţile să nu le pună în pericol societatea, modul lor de viaţă şi stabilitatea sistemului lor politic. Întocmai din aceleaşi motive, europenii, care trăiesc în coconul integrării europene şi a statului bunăstării care a fost atât de greu de construit în perioada postbelică, se tem de soluţiile rapide pe termen lung.
Un steag comun
Europenilor le trebuie mult timp pentru a concepe ideea că într-o zi ei şi-ar putea risca viaţa sub un steag comun şi ar putea plăti un impozit comun. Introducerea unei astfel de taxe ar putea totuşi contribui la reducerea deficitului democratic al Uniunii Europene - contribuabilii ar putea şi ar vrea să controleze mai bine cheltuielile Bruxelles-ului. Statele-naţiune vor fi încă mult timp unităţi funcţionale esenţiale ale continentului european, dar dificultăţile actuale ale zonei euro, care se repetă tot timpul, ar trebui să le oblige să gândească într-o logică pe termen mai lung.
În perspectiva viitorului summit NATO [în 20 şi 21 mai 2012 la Chicago], vor exista cu siguranţă discuţii asupra relaţiilor transatlantice şi asupra crizei relaţiilor dintre Europa şi SUA. Deci poate ar fi util de a reaminti vechea idee a lui Kagan, de data aceasta aplicată politicii economice: americanii sunt pur şi simplu mai flexibili şi mai întreprinzători şi ştiu să gândească mai strategic.
Dacă UE doreşte să supravieţuiască ca entitate globală competitivă, ea nu are decât o soluţie: să-şi schimbe cultura strategică a gândirii pe termen scurt, în categoriile confortabile ale statului bunăstării şi în ciclurile electorale de patru ani. Ea are nevoie de personalităţi vizionare care să o conducă pe calea unei noi lumi de interconexiuni în spaţiul european, care să spună unde şi cum este posibil de a investi şi a creşte competivitatea.
Şi are de asemenea nevoie să spună ferm celor care sabotează obiectivele comune că prosperitatea va fi construită fără ei. Totul depinde de alegerea lor, care rămâne liberă şi democratică. Solidaritate în Europa are şi trebuie să aibă două chipuri. Numai astfel Uniunea Europeană va putea continua să meargă înainte.
