Alegeți o limbă
Acum că criza financiară din Europa pare temporar evitată, ideile despre viitorul Uniunii Europene se dezleagă puţin câte puţin. În Germania, mai ales, dezbaterea este deja în toi. Angela Merkel vrea să înlocuiască Tratatul de la Lisabona şi să pună în aplicare "reforme structurale majore". Iar ministrul de externe german, Guido Westerwelle, este în favoarea unei noi "Constituţii Europene" cu puternice caracteristici supranaţionale. Deputatul european Sophie in 't Veld [membru al D66, centru-stânga olandez] pledează şi ea, în De Volkskrant, pentru "o uniune politică puternică", înlăturarea "drepturilor de veto blocante", şi un preşedinte al Comisiei Europene ales prin sufragiu direct.
Reţete cunoscute, scoase din vechea cutie de idei federalistă. Dar a venit totuşi momentul să punem în pod această cutie. Germania a dovedit într-adevăr în timpul crizei financiare că îşi poate folosi greutatea ei economică şi politică în Europa în propriul ei interes. De asemenea, multe principii pe care se bazase integrarea europeană de după război sunt astăzi depăşite.
Şi în primul rând ideea că integrarea europeană este necesară pentru a controla Germania. Această motivaţie era probabil legitimă imediat după război, dar controlul Germaniei cu ajutorul unor instituţii europene (supranaţionale) prezenta mai ales un interes economic pentru Franţa. Tratatele europene serveau, într-o piaţă comună, la protecţia agriculturii şi industriei franceze de dinamismul exporturilor germane. Timp de zeci de ani, o republică federală conştientă de vina ei a servit, sub presiunea (morală) a Franţei, drept Zahlmeister, trezorier pentru Europa.
A reieşit foarte clar, din desfăşurarea crizei financiare, că şefii de guvern europeni îşi pot impune dorinţele asupra executivului de la Bruxelles. În ierarhia europeană, Consiliul European reprezintă conducerea UE, cu Van Rompuy drept secretar, iar preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso drept asistent al acestuia. Ar fi deci oarecum bizar de a-l alege pe cel din urmă prin sufragiu universal, aşa cum doresc neo-federaliştii de la Berlin şi Strasbourg. Ar fi mai logic de a consolida Consiliul European, obţinând totuşi mai multe garanţii pentru ţările mici.
Franţa şi Italia, "democraţii defectuoase"
O "uniune politică" poate părea atrăgătoare, dar ea va include inevitabil şi statele membre mai slabe ale UE, care nu se disting în domenii precum lupta împotriva fraudei, a corupţiei, a pluralismului, prin deschidere sau libertatea presei. Franţa şi Italia, de exemplu, cele două cele mai mari economii din zona euro după Germania, sunt, potrivit ONG-ului american Freedom House, "democraţii defectuoase" (flawed democracies), şi nu democraţii pe deplin. Italia, din cauza conflictului de interese din ţară între autorităţi şi mass-media [sub Berlusconi], este descrisă ca fiind "parţial liberă" şi se găseşte, împreună cu Bulgaria şi România, de asemenea membri ai UE, în aceeaşi categorie ca Indonezia şi Bangladeş.
În aceste aspecte, Olanda înregistrează un scor cu mult peste media europeană. Ea este, potrivit Freedom House, democraţia parlamentară cu cele mai bune rezultate dintre cele şaptesprezece ţări ale zonei euro (evaluarea a fost făcută în 2010 şi deci ia în cont sprijinul populistului Geert Wilders la guvern). Aşadar nu este cu adevărat tentant, pentru Olanda, să împartă puterea la Bruxelles cu ţările care, în termeni de democraţie şi de exercitare a puterii, nu sunt foarte performante.
Leadership-ul german, un "catharsis"
Atâta timp cât este vorba despre comerţ şi compoziţia batoanelor de ciocolată, nu este nimic de netrecut. Dar alta ar fi situaţia dacă, într-o adevărată uniune politică, state membre ale căror practici democratice lasă de dorit, dar care sunt majoritare, ar lua decizii cu privire la impozite, la buget sau la pensii. Ca să nu mai vorbim despre eutanasie sau alte subiecte importante pentru Olanda şi care ar putea fi întâmpinate cu un "veto".
La Berlin, se înţelege acum că Germania poate şi trebuie să joace un rol de lider în Europa.Ulrike Guérot, din think-tankul European Council on Foreign Relations, numeşte aceasta "deşteptarea germană" şi chiar "catharsis". Dar nu îndrăzneşte încă să tragă concluzia logică: cu o astfel de conducere, este necesară o altă organizare a cooperării europene. Cu mai puţine elemente federale, şi mai mult spaţiu pentru o adunare a forţelor statelor europene cel mai bine calificate într-o economie mondială deschisă.
Punerea în formă a viitoarei cooperări europene nu mai trebuie să fie ţinută ostatică de trecutul Germaniei din timpul războiului. La Berlin şi la Strasbourg, va trebui o trezire la acest adevăr.
