Alegeți o limbă
De data aceasta, nu s-a mai vorbit despre summitul ultimei şanse. Consiliul European care a avut loc pe 30 ianuarie va avea totuşi consecinţe semnificative. Cei Douăzeci şi Cinci, fiindcă Marea Britanie şi Republica Cehă au refuzat să participe, au adoptat pactul fiscal şi bugetar pe care Germania, urmată de Franţa, doreau să le impună.
De îndată ce douăsprezece state vor fi ratificat textul care urmează să fie semnat în martie, ţările aderente la pact nu vor mai avea dreptul de a declara un deficit anual de peste 0.5% din PIB, şi vor fi automat sancţionate dacă deficitul depăşeşte pragul de 3%. Pe scurt, politica economică a aproape tuturor ţărilor europene va trebui de acum înainte să se mărginească la un cadru european strict şi imuabil. Aceasta este consecinţa logică a Tratatului de la Maastricht şi a introducerii monedei unice, dar este un pas pe care liderii europeni de la vremea respectivă nu îndrăzniseră să-l facă. Sub presiunea evenimentelor, liderii de astăzi s-au apropiat mai mult decât niciodată de o Europă federală - sau au abandonat un pic mai mult din suveranitatea ţării lor, în funcţie de punctul de vedere.
Deci va domni disciplina Merkeliană. Dar criza din zona euro nu se rezolvă cu atât. Riscul unui faliment al Greciei nu este încă îndepărtat, deoarece Atena, creditorii ei privaţi şi Troica îşi aruncă unul altuia responsabilitatea, fiecare cerând celorlalţi eforturi suplimentare. Şi nu va uşura discuţiile nici descoperirea unei alte găuri de 15 miliarde de euro în finanţele greceşti. Nici propunerea germană - ne-oficializată - de a pune Grecia sub tutela unui comisar pentru buget. Pe de altă parte, agenţiile de rating, cu Standard & Poor's în frunte, probabil nu vor avea amabilitatea să aştepte ratificarea pactului bugetar înainte de a degrada din nou câteva ţări.
În sfârşit, felul în care acest pact a fost adoptat lasă un gust amar, care anunţă dificultăţi viitoare. Nimeni nu ar trebui să se bucure de faptul că Londra şi Praga au preferat să stea deoparte, deşi politica internă a jucat un rol important în decizia lor. O Europă fără britanici va fi mai slabă în lume, şi Europa Centrală are mai mult decât niciodată nevoie de o înrădăcinare europeană stabilă: Ungaria se liberează din ce în ce mai mult de regulile comune; Slovacia se afundă într-un scandal de corupţie cu consecinţe imprevizibile iar România ar putea fi doar la începutul unei revolte împotriva austerităţii. În Irlanda, aranjamentele pentru ca pactul să fie scris în aşa fel încât să se evite organizarea unui referendum ar putea avea efectul invers şi ameninţa planul de salvare lansat în 2010. În cele din urmă, toată lumea îşi dă seama, în afară de Angela Merkel şi negociatorii troicii, că în Grecia, oricare ar fi deficienţele autorităţilor, populaţia se apropie periculos de punctul de ruptură.
Şi în mijlocul furtunii, Germania continuă să deseneze Europa în felul ei, "eliberată" din senin de parteneriatul cu un Nicolas Sarkozy slăbit, şi ezitând să-şi asume noi responsabilităţi pe care nu le căuta în mod obligatoriu. Consecinţa este nu numai economică, ci şi culturală. Din ce în ce mai mult, spiritele se crispează, limbile se dezleagă, şi în Europa revine la modă evocarea trecutului nazist sau chiar prusac al germanilor. Mai insidioasă decât dificultăţile economice şi sociale, apariţia acestei tendinţe, conjugate cu creşterea naţionalismelor, este la fel de îngrijorătoare. Şi împotriva acestora, niciun pact bugetar nu poate fi eficient.
