Alegeți o limbă
Planul de salvare a permis evitarea, în mai 2010, a unei imposibilităţi de plată a Greciei şi o prăbuşire a zonei euro. Dar astăzi, diferenţele de rată a dobânzii sunt din nou la nivelul lor maxim. Accelerarea temporară a creşterii în zona euro în al doilea trimestru a relansat pieţele financiare, dar acum este clar că vremea bună a fost doar temporară. PIB-ul tuturor ţărilor "periferice" ale zonei euro este fie în scădere (Spania, Irlanda şi Grecia) fie în creştere foarte modestă (Italia şi Portugalia).
Chiar şi succesul actual al Germaniei este plin de capcane iar stimularea bugetară s-a transformat în austeritate, care ar putea frâna creşterea. Reducerile de inventar sunt, de asemenea, terminate, precum şi alte măsuri de sprijinire a cererii (cum ar fi primele la casare). Încetinirea ritmului de creştere globală - şi riscul real de recădere în Statele Unite şi Japonia - va limita creşterea exporturilor, chiar şi în Germania.
Pentru celelalte ţări "periferice" din zona euro, problemele fundamentale rămân: deficite bugetare şi datorii ridicate, imense deficite ale conturilor curente şi datoriilor din sectorul privat, scăderea competitivităţii... Acesta este motivul pentru care Grecia este insolvabilă iar o restructurare a datoriei sale inevitabilă. Acesta este motivul pentru care Spania şi Irlanda au probleme serioase, şi chiar Italia, care este încă într-o poziţie fiscală relativ sănătoasă, ar trebui să facă ceva eforturi.
În măsura în care austeritatea bugetară implică mai multe presiuni recesive şi deflaţioniste pe termen scurt, Germania ar trebui să compenseze cu mai multă relansare monetară şi o revigorare a cererii interne prin amânarea acestor măsuri de austeritate bugetară. Dar nici BCE, nici guvernul german nu vor să audă de aşa ceva, sperând că cifrele bune ale PIB-ului se vor confirma.
Restul zonei euro merge abia mai bine : în Franţa, performanţele economice sunt anemice în cel mai bun caz. Şomajul depăşeşte 9%, deficitul bugetar este de 8% din PIB (mai mare decât cel al Italiei) iar datoria publică este în puternică creştere. Nicolas Sarkozy a venit la putere cu gura plină de reforme structurale; acum este slăbit, inclusiv în propriul său partid, şi a pierdut alegerile regionale în favoarea stângii (singurul caz în Europa de o schimbare spre stânga). În măsura în care va fi confruntat cu o adevărată provocare în faţa unui candidat al Partidului Socialist, probabil Dominique Strauss-Kahn - în viitoarele alegeri prezidenţiale din 2012 - Nicolas Sarkozy probabil va amâna măsurile de austeritate bugetară şi nu va lansa decât mici reforme.
Prim-ministrul belgian Yves Leterme pare incapabil să menţină unitatea proprii sale ţări. Chiar şi Angela Merkel a fost diminuată în coaliţia ei. Alţi lideri se confruntă cu o rigidă opoziţie politică : Silvio Berlusconi în Italia, care putem spera că va părăsi în curând locul la putere, Zapatero în Spania, Giorgios Papandreou în Grecia. Iar tendinţa spre naţionalism şi nativism în Europa este reflectată printr-o reacţie foarte violentă anti-imigraţie, o urcare a islamofobiei, şi a extremei dreapta.
Astfel, un euro care are nevoie de austeritate bugetară, de reforme structurale şi de politici macroeconomice şi financiare apropriate, este slăbit. Prin urmare, în opinia mea, în cel mai bun caz, zona euro va trece greu prin anii ce urmează. În cel mai rău caz, se va sfâşia.
