Alegeți o limbă
Orice ar crede presa de scandal britanică, Războiul de 100 de ani şi Waterloo fac parte din istorie. Săptămâna aceasta, Franţa şi Marea Britanie au decis să lanseze o cooperare militară fără precedent în cronica agitată a relaţiei lor, şi fără echivalent în Europa.
Pe 2 noiembrie, Londra şi Parisul au convenit să creeze o "forţă expediţionară comună" de 5 000 de oameni, şi să împartă din 2020 cele două portavioane de care vor dispune. Cooperări industriale sunt de asemenea prevăzute pentru vehicule aeriene fără pilot, sateliţi sau mijloace de comunicare. Dar angajamentul cel mai surprinzător - şi cel mai simbolic - este utilizarea de către armata britanică, din 2014, a echipamentelor franceze de simulare a testelor nucleare.
Acest ultim punct este un salt cantitativ major, deoarece atinge inima doctrinei franceze de apărare, bazată de la Charles de Gaulle încoace pe suveranitatea naţională, pe când arsenalul nuclear britanic depinde de Statele Unite. Ceea ce apropie în realitate cele două filozofii de apărare ale Europei: o apărare asigurată de către NATO, sub umbrela nucleară americană, şi o apărare europeană asociată cu NATO, dar capabilă de autonomie. Mai ales că din 2009 Franţa a revenit în comandamentul integrat al NATO.
Acest acord reprezintă totodată o veste bună şi proastă pentru Europa. Vestea bună este că prin acest pas, Franţa şi Marea Britanie deschid calea unor sinergii europene într-un domeniu crucial pentru influenţa UE în lume. Dar cu condiţia ca ambele ţări să iasă din cadrul unei cooperări bilaterale. Şi aici este vestea proastă. Deoarece, aşa cum scrie ziaristul spaniol José Ignacio Torreblanca în El País, acordul din 2 noiembrie "uită" să facă referinţă la politica europeană de securitate şi apărare. Ca şi cum această apropiere istorică nu ar fi fost motivată decât de necesitatea de a economisi bani în vremuri de criză.
În 1998, la Saint-Malo, Jacques Chirac şi Tony Blair promiseseră să avanseze apărarea Europei printr-o cooperare mai strânsă între cele două ţări. Dar declanşarea războiului din Irak a răvăşit aceste planuri. Pentru a reînvia această ambiţie, Nicolas Sarkozy şi David Cameron vor trebui să adăuge armoniei militare o viziune politică.
