Alegeți o limbă
Mai bine mai târziu decât niciodată. Iată o reacţie pe care ar putea-o suscita Consiliul European din 19 şi 20 decembrie, unde pentru prima dată după foarte mult timp, şefii statelor şi guvernelor europene vor discuta despre politica de securitate şi apărare comună. Un gen de discuţie care trebuie să existe.
În 1991, ministrul belgian al Afacerilor Externe din acea vreme, Mark Eyskens, comparase Europa cu “un gigant economic, un pitic politic şi o râmă când este vorba de a se elabora o capacitate de apărare”. Cu siguranţă, în aceşti ultimi ani, UE a devenit mai activă în domeniul securităţii. Dar marea ambiţie, de multe ori exprimată, de a investi într-o reală politică de securitate şi apărare comună, inclusiv o capacitate militară autonomă, nu s-a realizat. În timp ce lumea care ne înconjoară se schimbă şi ne obligă, pe noi, europeni, să considerăm mai serios securitatea noastră drept un dosar comun.
Ameninţările se diversifică
Într-o lume tot mai multipolară, Statele Unite nu mai sunt gata să intervină în ultimă instanţă dacă securitatea europeană este ameninţată. Se observă de asemenea o instabilitate în creştere în vecinătatea directă a UE – Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Caucaz. Mai mult, ameninţările se diversifică şi, mai ales, imbrichează securitatea externă şi internă.
Răspunsul logic la acest lucru pare să fie o mai bună cooperare şi asumare a responsabilităţii europene, şi Consiliul European mizează pe asta: Europa trebuie să fie mai eficientă şi mai vizibilă în domeniul securităţii, trebuie mai multe investiţii în capacităţile militare, şi trebuie întărită industria europeană a apărării.
Documentele publicate de Comisia Europeană şi de [Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe] Catherine Ashton înainte de acest Consiliu European, subliniază această necesitate.
Se observă că în aceşti ultimi ani, misiunile din afara teritoriului aflat sub drapel european au fost mai puţin numeroase şi la o scară mai mică. Contribuţia europeană la securitatea şi stabilitatea mondiale este mai ales constituită din formare şi susţinere, şi nu dintr-o adevărată dislocare de mijloace militare. [[Intervenţia în Libia a arătat că – din lipsă de unitate şi de mijloace – UE este obligată să lase Statele Unite şi NATO să preia iniţiativa]].
În cazurile Mali şi Republica Centrafricană, Franţa nu a aşteptat avizul UE. “Să aştepţi Europa, este un fel de a-l aştepta pe Godot”, după cum spunea un diplomat francez, citat de Le Figaro. Decizia de a interveni a fost luată în mod complet unilateral. Și cei care vor şi pot, au posibilitatea de a contribui la asta, dar în fond operaţiunea rămâne franceză.
Cooperări bilaterale
Ceea ce este şi mai grav, este situaţia capacităţilor militare. Acestea erau deja insuficiente, dar sub presiunea crizei financiare şi economice, toate statele membre taie din bugetul apărării. Iar coordonarea la nivel european este aproape inexistentă. Tocmai astăzi, având în vedere lipsurile cu care ne confruntăm deja în materie de mijloace cruciale, o coordonare a măsurilor de austeritate precum şi investiţii se impun, dacă dorim să menţinem o apărare europeană credibilă.
Dar, aici, statele UE încă preferă cooperări bilaterale din motive practice, precum cooperarea aeriană belgo-olandeză, în loc de cooperări europene. “Pooling and sharing” pe o bază bilaterală este mottoul. Nu este rău în sine, dar pe termen lung acest tip de cooperări nu va fi viabil decât dacă ele sunt încadrate într-o strategie europeană mai largă. Or, aceasta nu există.
Cumpărarea şi dislocarea de materiale şi cooperarea necesită mai mult ca niciodată o cooperare între ţări, dar asta este valabil şi pentru industria apărării europene care este foarte fragmentată. Comparativ cu alte ţări, statele UE investesc puţin în cercetare şi dezvoltare militară. Puţinele investiţii efectuate au de altfel puţin impact pentru că statele membre – mai ales cele mari – îşi protejează propria industrie. Rezultat: duplicate, costuri de producţie prea ridicate, materiale foarte costisitoare şi o pierdere a competitivităţii pe pieţele internaţionale.
Dar cea mai mare pierdere ar fi ca, dacă această situaţie continuă, Europa să nu mai fie în măsură să-şi garanteze propria securitate, sprijinindu-se pe puterea sa industrială.
Pe scurt, în faţa ambiţiilor militare confuze, realitatea este formată doar din tăieri [bugetare] clare. Întrebarea este dacă pe 19 şi 20 decembrie, statele UE vor fi gata şi capabile să renunţe la propriile interese în favoarea interesului general. Altfel, va fi un nou summit european pierdut, şi afirmaţiile lui Mark Eyskens vor fi încă de actualitate, atâţia ani mai târziu.
