Alegeți o limbă
Din câte ştim, David Cameron nu a ridicat nicio urmă de obiecţie la summit-ul UE de vinerea trecută, când i s-a prezentat planul franco-german pentru o Europă federală. Oficial cunoscut sub numele de "pact pentru competitivitate", aceste propuneri au fost descrise cu mândrie de către preşedintele Sarkozy şi cancelarul Merkel ca proiectul de mult aşteptat pentru un "guvern economic european". Acesta urmăreşte să armonizeze şase domenii extrem de controversate ale politicilor naţionale economice şi sociale ale ţărilor din zona euro: impozitele asupra întreprinderilor, sistemele de pensii, indexările salariale, recunoaşterea diplomelor, limitele datoriei publice şi noi reguli pentru băncile în dificultate.
Având în vedere fondul euro-sceptic al domnului Cameron, lipsa de opoziţie din partea sa ar putea fi surprinzătoare. De ce pare guvernul britanic atât de relaxat despre acest pas enorm în înaintarea UE spre un sistem federal complet? Răspunsul îşi are rădăcinile într-o concepţie greşită de proporţii istorice: aceea că mersul înainte al federalismului economic ar fi în prezent o reacţie inevitabilă la crizele financiare din Grecia, Irlanda şi Spania, declanşate de criza creditelor din 2008.
Instituţiile ivite în urma crizei se vor instala în peisajul politic european
Speranţa la Whitehall este cea că acest program de centralizare va fi abandonat cu timpul, sau chiar inversat, odată ce criza se va fi terminat, dar probabilitatea acestui caz de figură este slabă. Noile instituţii şi acorduri inspirate de criza euro vor deveni caracteristici permanente ale peisajului politic european, în continuă evoluţie spre guvernul federal la scară largă pe care Jacques Delors, Helmut Kohl şi dna Thatcher îl considerau toţi ca fiind consecinţa inevitabilă a deciziei europene de a crea o monedă unică şi o uniune monetară.
Planul prezentat săptămâna trecută cu ocazia summit-ului ilustrează perfect acest proces. Armonizarea propusă a impozitelor şi politicilor în materie de muncă şi pensii nu are nici o relevanţă directă pentru criza euro şi nu va face nimic pentru a ameliora rating-ul Greciei sau Irlandei. Dimpotrivă, Irlanda ar cunoaşte o fugă a capitalurilor şi a forţei de muncă dacă ar fi obligată să-şi armonizeze ratele de impozitare la nivelurile german şi francez. Centralizarea indexărilor salariale în Europa, departe de a permite ţărilor sărace să devină mai competitive profitând de mâna lor de lucru ieftină, ar crea un mecanism care ar proteja salariile ridicate germane şi franceze şi sistemele lor sociale scumpe. Pe scurt, propunerile de săptămâna trecută nu au fost atât o încercare de a rezolva criza euro cât un efort de a profita de aceasta pentru a avansa planurile euro-federaliste care au stagnat de ani de zile.
Germania, în special, a văzut criza ca o oportunitate ideală de a-şi promova viziunea ei a unei Europe federale, în care toate ţările membre sunt obligate să respecte reguli bugetare stricte şi o indexare a salariilor centralizată, precum şi asigurarea unei reţele de securitate socială generoasă şi a unor taxe relativ ridicate pentru a o finanţa. Din multe puncte de vedere este un model atractiv, dar este puţin probabil ca acesta să funcţioneze în ţările mai sărace şi mai puţin ordonate din Europa Centrală şi de Sud.
Comisia, unic mecanism pentru a aplica deciziile interguvernamentale
În timp ce Germania are acum biciul în mână, relaţiile de putere se vor altera rapid dacă şi când criza euro se va termina. După ce Germania va semna garanţiile financiare irevocabile pentru datoriile celorlalte ţări din zona euro, condiţiile politice pe care le-a impus ca un quid pro quo vor fi cu siguranţă diluate. Este aproape sigur, de exemplu, că presupusele sancţiuni "automatice" pentru încălcarea regulilor bugetare pe care Germania le va obţine în schimbul garanţiilor sale financiare vor fi rapid ignorate, cum a fost vechea clauză "no-bailout" care proclama că membrii zonei euro nu-şi puteau garanta reciproc datoriile.
Acelaşi lucru se va întâmpla probabil şi cu insistenţa Germaniei pentru ca armonizarea UE să fie controlată treptat de către liderii naţionali la summit-uri, mai degrabă decât de către comisarii UE de la Bruxelles. Comisia oferă singurul mecanism pentru punerea în aplicare a deciziilor interguvernamentale şi totul în istoria UE sugerează că va obţine în curând un control complet.
Mai mult decât atât, ceilalţi membri ai zonei euro sunt toţi determinaţi de a nu fi guvernaţi de Germania, sau de un directorat franco-german. Ei se vor asigura ca principalele responsabilităţi ale "guvernului economic" să ajungă rapid în mâinile Comisiei, de îndată ce Germania va semna garanţiile irevocabile pentru stabilitatea financiară a monedei euro şi, prin urmare, îşi va pierde puterea de veto.
Vorbind de veto, ajungem înapoi la poziţia Marii Britanii. Guvernul britanic găseşte că preferinţa germană pentru mecanismele interguvernamentale este foarte reconfortantă şi nu este perturbat de evoluţiile din UE care sunt limitate la zona euro. Dar ideea că Marea Britanie poate împiedica evoluţia integrării UE este iluzorie. Pe măsură ce cele 17 ţări membre ale zonei euro înaintează inexorabil spre o uniune economică şi politică, interesele acestui bloc de coeziune vor deveni din ce în ce mai dominante în toate instituţiile UE.
Ţările non-euro, în special Marea Britanie, vor trebui atunci să facă faţă realităţii unei Europe cu mai multe viteze, cu un nucleu federal complet integrat, şi o coaliţie mai răsfirată de parteneri comerciali la periferie. Această viziune a unei Europe mai răsfirate prezintă unele puncte pozitive, dar este exact ceea ce guvernele britanice succesive s-au luptat timp de decenii să împiedice. Dar acum este o realitate.
Din Belgia
Angela Merkel are dreptate
“Nimeni nu face mai mult pentru noi decât Angela Merkel”, asigură Bart Sturtewagen. Editorialistul cotidianului Standaard nu înţelege de ce cancelarul german este atât de criticat pentru proiectul său care vizează un pact pentru competitivitate. “Datorită Germaniei, economia belgiană se redresează deja”, estimează editorialistul pentru care, fără “poziţia fermă a lui Merkel”, pieţele financiare ar fi speculat mai mult împotriva monedei europene. “Dobânzile nu scad doar în Germania, ci şi în ţările slabe ale zonei euro, cum ar fi Belgia, care trebuie să plătească dobânzi suplimentare, ceea ce numim ‘spread’”. Bart Sturtewagen nu împărtăşeşte criticile unor economişti care consideră “Germania lui Merkel una dură şi egoistă”: “Prosperitatea germană ar trebui să fie împărtăşită dacă vrea să fie durabilă, dar asta nu se va întâmpla decât dacă ţările din zona euro arată că sunt gata să-şi facă şi ele treaba”. “Fără o convergenţă a politicilor, conchide jurnalistul, acest proiect nu poate supravieţui într-un mod durabil”.
