Alegeți o limbă
O duminică electorală este pentru partidele germane ceea ce este trecerea Col du Tourmalet în Pirenei pentru Turul Franţei. Uneori îi doboară pe cei care sunt prea siguri de victorie, uneori recompensează outsider-ii şi acordă victoria celor ce şi-au găsit un nou suflu. Dar n-a fost cazul de data asta.
Suflul lui Steinmeier a fost suficient pentru a aduce SPD (Partidul Social-Democrat) cu mândrie dar cu tristeţe în opoziţie, acolo unde ar trebui să-i fie locul de mult timp. SPD a suferit o înfrângere zdrobitoare, dar social-democraţia a câştigat un nou lider. Nu Angela Merkel şi CDU (creştin-democraţii), dar Guido Westerwelle şi FDP (liberalii) sunt cei care au împiedicat o altă mare coaliţie. Guido Westerwelle este un fenomen, un paradox în persoană. A reuşit, după prăbuşirea neoliberalismului, să facă dintr-un partid neoliberal marele câştigător al unor alegeri.
El a reuşit, întocmai după descoperirea mondială a radicalismului pieţei, ceea ce nu reuşise niciodată înainte de această descoperire. Westerwelle a câştigat alegerile folosind mijloace foarte simple. El doar a spus în timpul campaniei ce a spus întotdeauna, "mai multă piaţă" şi "mai puţine impozite".
El nu s-a lăsat tulburat de crash-ul bancar şi a mers înainte ca şi cum criza financiară n-avea nimic de-a face cu FDP şi teoriile sale. Mulţi alegători par să fi considerat această atitudine ca o versiune liberală a gestiunii durabile. Poate că este, de asemenea, dovada că alegătorii vedeau liberalii mai puţin ca apărătorii unei ideologii decât în calitate de reprezentanţi ai poziţiilor care le erau utile personal - în special în domeniul politicii fiscale.
Reducerea impozitelor, având în vedere suta de miliarde de euro de datorii, ar declanşa ruleta rusă cu societatea germană. În conformitate cu articolul 66 din Legea fundamentală, cancelarul şi miniştrii nu trebuie să se implice în activităţi comerciale. Nu le este deci permis să joace jocuri de noroc (în scopuri profesionale) cu poporul german.
Epoca de aur s-a terminat
Angela Merkel are acum coaliţia pe care şi-o dorea partidul său. Mica coaliţie nu este pe gustul doamnei cancelar, dar ea trebuie să facă ca şi cum ar fi. În viitor, ea nu se va mai putea ascunde în spatele SPD-ului. În viitor, CDU va cere din ce în ce mai mult menţinerea unei linii politice foarte orientate în favoarea economiei. Câteva întrebări rămân: dacă doamna cancelar va continua să joace rolul de mamă a naţiunii, ea va întâmpina dificultăţi cu FDP şi cu partidul său; dacă va rămâne totuşi o Doamnă de Fier, îşi va pierde din faima şi reputaţia ei în rândul populaţiei. În orice caz epoca de aur a Angelei Merkel s-a sfârşit. CDU a profitat mult timp de slăbiciunea SPD şi şi-a tras puterea din asta. Dar, CDU s-a uzat. Uniunea creştin-democrată ar avea nevoie din nou de un suport care ar veni din interior. Se pare că Angela Merkel nu este în măsură să ofere acest sprijin. Centrul politic este acum ocupat de partide de talie mijlocie.
În opoziţie, SPD va trebui să iasă din paralizia datorată alianţei federale. Trebuie să găsească un modus vivendi cu Die Linke dacă vrea să-şi recâştige locul la putere. Guvernul negru-galben este, probabil, un guvern de tranziţie. Acesta ocupă terenul într-o perioadă de refuz general al coaliţiilor - o perioadă în care toate partidele trebuie să înveţe că o auto-închidere politică este dăunătoare într-un sistem de cinci partide. Declinul constant al participării electorale are de asemenea o legătură cu această paralizie a partidelor. Cărţile, care acum par a fi lipite între ele, vor fi reamestecate. Timpul plictiselii, puternic deplâns în timpul campaniei electorale, a trecut.
