Alegeți o limbă
Trăim vremuri cu adevărat istorice. Sentimentul masiv al unui scop comun care a urmat planul de salvare al euro-ului s-a stins, valoarea monedei euro a scăzut din nou. O implicaţie a acestui fapt este că pieţele nu sunt convinse că acest imens plan comun UE / FMI / BCE va fi suficient.
Oamenii îşi pun întrebări asupra sensului acceptării unei astfel de facturi. Controlează cineva toate acestea ? Pentru ca astfel de garanţii să fie valabile, nu ar trebui să existe o integrare mai strânsă în Europa ? Pe când elita UE îşi doreşte o astfel de integrare, popoarele din Europa nu. Când li s-a dat cuvântul, Franţa, Olanda şi Irlanda au respins toate principiul unei integrări sporite (desigur noi, irlandezii, am votat-o a doua oară). Dar semnalul străzii este că francezii intenţionează să rămână francezi, şi suverani, olandezii la fel, ca şi, fără îndoială, germanii, danezii şi grecii.
Intre popoare şi elite, o ruptură historică
Deci, popoarele trag într-o direcţie, în timp ce elitele politice şi bancare trag în cealaltă. Consecinţele acestui sistem instabil de datorii care leagă între ele infrastructurile financiare ale ţării sunt că asistăm la o fisură între interesele cetăţenilor şi cele ale elitelor. Din cauza acestei rupturi între stat şi cetăţeni asistăm la spectacolul unui minister de Finanţe presupus a lucra în interesul omului din stradă, luând decizii care validează contractele bancare existente bancare şi care nu au nimic de-a face cu bărbatul sau femeia din popor. Dar el sau ea plătesc factura.
Să revenim puţin în urmă. Când analizăm dintr-o perspectivă istorică, întreaga structură financiară a Europei aminteşte astăzi straniu de bine sistemul de alianţe care a existat înainte de primul război mondial. Cum se face că, atunci când un naţionalist sârb bosniac l-a asasinat pe moştenitorul tronului austro-ungar, o ceartă locală între Serbia şi imperiul austriac a ajuns la tinerii din Dublin ucişi în tranşee în Belgia? De asemenea, cum se face că, deoarece guvernul grec nu a reuşit să-şi controleze cheltuielile, o cerere de împrumut a fost respinsă în oraşul Waterford ?
Amintiţi-vă, aceste alianţe din 1914 au fost ţesute pentru a evita războiul. În cele din urmă, au dat naştere la exact contrariul. Acum, să luăm în considerare alianţele financiare de azi. Existenţa euro-ului înseamnă că toate ţările din zona euro sunt legate - şi nu doar politic. Cimentul care ţine împreună aceste alianţe este reprezentat de împrumuturi gigantice între băncile din zona euro. De exemplu, băncile noastre datorează 129 de miliarde de euro celor germane - ceea ce nu este departe de PNB-ul nostru brut. Dacă Grecia se clatină, dacă o linie de fractură este detectată, băncile germane încep să se întrebe cu îngrijorare dacă grecii îşi vor rambursa vreodată împrumuturile.
Efectul domino, prea periculos pentru economiile europene
Prin urmare, îndoiala se instalează, iar împrumuturile irlandeze sunt puse şi ele la îndoială numai pentru că bancherii sunt nervoşi. Cu toate problemele stârnite de împrumuturile existente, nimeni nu va împrumuta băncilor irlandeze, şi iată cum o cerere de împrumut formulată de către o întreprindere din Waterford este refuzată. Şomajul creşte în Waterford, dar şi în tot restul ţării, subminând un pic mai mult economia noastră.
Astfel, contagiunea de care ni se vorbeşte ne leagă în permanenţă unii de ceilalţi. Este echivalentul financiar al intrării în război a Germaniei pentru a sprijini Austria, al susţinerii acordate sârbilor de Rusia, şi apoi de sprijinul Rusiei de către Franţa şi Marea Britanie. Dintr-o dată, în loc de o criză în Grecia şi la periferia Europei, asistăm la o panică la nivel continental, care creează o reacţie excesivă. Când a izbucnit Primul Război Mondial, toată lumea era îmbătată de patriotism, dar majoritatea europenilor se aşteptau de fapt la câteva hărţuieli şi o întoarcere la raţiune înainte de Crăciun. Restul este istorie.
Planul de salvare, o capcană uriaşă
Iată-ne acum, cu acest imens plan de salvare. Iniţial, pieţele au fost euforice. Doar 24 de ore mai târziu, aveau îndoieli. Dacă pieţele au respins un plan de 120 miliarde de euro în favoarea Greciei săptămâna trecută, nu este de mirare să refuze un altul de 750 miliarde pentru a salva toată Europa. "Planul de salvare din ce în ce mai mare", ne închide într-o capcană uriaşă, pentru că dacă nu este de ajuns, ce se va întâmpla mai departe ?
Fiecare plan trebuie să fie mai mare decât cel dinainte, şi numai acest lucru le ruinează credibilitatea, deoarece foarte multe ţări au cuferele goale, şi aici este toată problema. Ca şi pe timpul primului război mondial, euforia iniţială se estompează şi oamenii îşi dau seama că necazurile lor sunt doar la început. Vrem noi mai multă austeritate pentru a salva un sistem de alianţe bancare ? Nu sunt sigur că omul de rând grec, spaniol sau irlandez are inima de a înghiţi ceea ce-l aşteaptă. În loc de a împrumuta pentru a rezolva o problemă care a fost cauzată tocmai de o supra-îndatorare, ar trebui să se organizeze în mod clar o insolvenţă, o conştientizare a faptului că nu putem concura cu Germania într-un sistem de monedă unică, să se creeze o Europă cu două viteze şi să o luăm de la început. Dar, uneori, evidenţa nu sare în ochi.
