Alegeți o limbă
Să uităm de Operaţiunea Odiseea din Zori, apelaţia acordată semi-aleatoriu contribuţiei americane în Libia de către computerul generator de nume al Pentagonului. Nici Operaţiunea Ellamy, numele nostru de cod pentru implicarea Marii Britanii, nu este mai relevant. Campania libiană ar trebui de fapt să fie numită Războiul pe care nimeni nu vrea să-l conducă.
Suntem în război de numai patru zile, dar deja au apărut diviziuni serioase în conducerea coaliţiei privind desfăşurarea campaniei. Este uşor de înţeles reticenţa lui Barack Obama de a juca un rol principal într-un conflict pe care nu-l dorea. De data aceasta, America este cea care nu ţinea neapărat să meargă la război.
Un nou pact în domeniul apărării, doar pe hârtie?
Marea Britanie şi Franţa au făcut toate demersurile pentru a aduna suportul internaţional în favoarea unei zone de interdicţie a zborurilor. Deci, dacă Londra şi Paris sunt atât de dornice să se confrunte cu Gaddafi, de ce nu conduc ele campania ? La urma urmei, abia la sfârşitul anului trecut, guvernele britanic şi francez au semnat un nou pact în domeniul apărării, prin care au fost de acord să coopereze mai strâns în probleme militare. Francezii chiar au fost de acord să ne permită utilizarea unuia dintre portavioanele lor - presupunând, desigur, că am avea avioane care să le punem pe acesta.
Prima problemă cu care se confruntă Europa, atunci când vine vorba de a efectua operaţiuni independente, este o lipsă cruntă de capabilitate militară. Când ONU a impus o zonă de interdicţie a zborurilor asupra Irakului la începutul anilor 1990, RAF a zburat în medie o misiune de luptă pentru fiecare cinci întreprinse de către US Air Force. Francezii nu au zburat deloc, deoarece avioanele lor Mirage aveau aceleaşi profiluri radar ca avioanele pe care le vânduseră lui Saddam Hussein, şi erau prin urmare în pericol de a fi doborâţi de către americani.
Două decenii mai târziu americanii fac încă o dată partea leului din operaţiunile de luptă. Din cele în jur de o sută de misiuni lansate de când ONU a autorizat acţiunea militară la sfârşitul săptămânii trecute, cel puţin jumătate au fost întreprinse de către Statele Unite. Restul au fost împărţite între britanici şi francezi. Până în prezent, toate operaţiunile de luptă s-au desfăşurat sub comandament american, generalul Carter Ham coordonând salvele de deschidere ale efortului de coaliţie.
"Europenii doreau această zonă de interdicţie a zborurilor; deci europenii să o comande".
Dar, spre deosebire de campaniile de coaliţie recente din Kosovo, Irak şi Afganistan, Libia este diferită. De data aceasta, Obama şi generalii săi abia aşteaptă o oportunitate de a preda altcuiva responsabilitatea pentru misiune. Cum spunea unul dintre ofiţerii americani : "Europenii doreau această zonă de interdicţie a zborurilor; deci europenii să o comande".
Singura problema cu această soluţie elegantă este că, aşa cum este adeseori cazul atunci când vine vorba de o problemă majoră de securitate, "europenii" pur şi simplu nu se pot înţelege asupra modului în care structura de comandament trebuie să fie gerată.
Pentru început, nu toţi liderii europeni au sprijinit înfiinţarea unei zone de interdicţie a zborurilor. Intervenţia militară a fost mai curând ideea lui Nicolas Sarkozy şi a lui David Cameron, mai mult decât o iniţiativă muşchiuloasă a UE. Ineficienta baroneasă Ashton, guru al afacerilor externe UE, şi-a afişat naivitatea ei diplomatică atunci când a ţinut partea germanilor în opoziţia faţă de această no-fly zone [zonă de excluziune aeriană].
Tensiuni au ieşit la iveală chiar şi între Londra şi Paris, după ce francezii, cu bravada lor caracteristică, au lansat primele atacuri aeriene împotriva forţelor lui Gaddafi sâmbătă după-amiază, fără a se sinchisi să-şi informeze aliaţii lor din NATO. Dar bine, francezii au avut întotdeauna o problemă cu acceptarea ordinelor din partea unor generali americani, indiferent ce ar spune Nicolas Sarkozy despre depăşirea ambivalenţei istorice a Franţei faţă de structurile de comandament NATO.
Germania, pe post de "ghiulea"a întregii operaţiuni
Acestea fiind spuse, unilateralismul francez este cea mai mică grijă în circumstanţele actuale. În timp ce Generalul Carter a dat clar de înţeles că doreşte să înmâneze în următoarele zile controlul misiunii libiene unei structuri de comandament conduse de forţele NATO, germanii ţin rolul de, cum spunea un diplomat, "ghiulea"a întregii operaţiuni.
Am învăţat din experienţa usturătoare în Afganistan ce daune pot apărea atunci când ţări individuale insistă să-şi impună limite proprii despre ceea ce forţele lor pot sau nu face în operaţiuni militare. În Kabul, de exemplu, se estimează că doar 10% din trupele germane încartiruite în Afganistan şi-au părăsit vreodată cazarmele, fiindcă Berlinul îşi făcea griji despre punerea în pericol a vieţilor lor în contact cu talibanii.
Germanii nu-şi pot impune astfel de restricţii de data aceasta, întrucât nu au intenţia să-şi desfăşoare escadrilele lor de Eurofighter-e ca să însoţească Typhoon-urile RAF-ului (tot Eurofighter-e de altfel) în misiunile de bombardament împotriva forţelor lui Gaddafi. Dar, împreună cu turcii, ei au suficientă influenţă pentru a insista asupra unei structuri de comandament şi asupra regulilor de intrare în luptă (RoE, Rules of Engagement) pentru avioanele NATO, care să îngreuneze enorm desfăşurarea misiunii. Dacă acest lucru se întâmplă, capacitatea Europei de a gera singură un război va fi serios compromisă.
Din Germania
Paris, Berlin, Ankara - un trio infernal
"Coaliția internațională împotriva lui Muammar Gaddafi are două slăbiciuni considerabile", regretă Süddeutsche Zeitung. "Nu știe care este scopul ei în Libia. Şi, mai rău, nu știe cine conduce operațiunile. […] În absența unui leadership american, egoismul, vanitatea și ezitările domină acțiunea politică".
Prima acuzată este Franța. Nicolas Sarkozy, căruia i se datorează atât votul cât și aplicarea rapidă a rezoluției ONU, "vrea cu orice preț să excludă NATO, a cărei reputație i-ar putea deranja pe partenerii arabi din alianța anti-Gaddafi". Dar nimeni nu a încercat să verifice această ipoteză.
"Turcia joacă un rol similar, dar la cealaltă extremă", adaugă Süddeutsche Zeitung. Primul ministru Recep Tayyip Erdogan vrea să fie aliatul regimului autoritar, "și în același timp să fie un model democratic pentru populația răzvrătită. A adoptat o atitudine total anti-europeană și îl folosește pe Nicolas Sarkozy ca pe o mantie roșie care exacerbează furia împotriva Europei".
Cât despre Germania, "se blochează și se izolează, în mod inexplicabil chiar și de către prietenii ei". Pe scurt, conchide cotidianul, "alianța se autodistruge. Trei centre de comandament sunt responsabile cu intervenția în Libia, operațiunea are trei nume diferite, Norvegia și Italia amenință să se retragă dacă circul acesta nu încetează imediat. Sistemul de alianțe al lui Bismarck era un joc de copii în comparație cu haosul din Europa".
