Alegeți o limbă
În afara localităţii Jokkmokk [în extremitatea nordică a Suediei], într-o pădure cu afine, înconjurată de lacuri şi turbării, se desfăşoară una din luptele încrâncenate ale epocii noastre.
Păstori de reni laponi, profesionişti din domeniul turismului, profesori universitari şi tineri activişti ecologişti veniţi din partea de sud a ţării încearcă împreună, cu mijloacele pe care le au la îndemână, să protejeze zona numită Kallak de operaţiunile de perforare-puşcare cu explozivi şi de foraje. Şi intervenţia poliţiei nu le-a domolit dârzenia.
La rândul lor, numeroşi locuitori din împrejurimile acestei zone aşteaptă unda verde din partea administraţiei. Foarte iritat, consiliul municipal a precizat clar că metodele ecologiştilor nu sunt acceptabile.
Şi totuşi, nu există nicio altă modalitate de a împiedica ravagiile companiei miniere. Din 1992, Suedia are o legislaţie minieră adaptată pentru a satisface interesele actorilor industriali. Obiectivul este de a maximiza producţia de minereu. Prospectorii au mână liberă şi permisele sunt emise cu largheţe de către Inspectoratul Naţional al Minelor, sub autoritatea Comisiei Geologice Suedeze.
Administraţia minelor, furnizor de servicii
În practică, administraţia minelor funcţionează ca un furnizor de servicii pentru industria minieră, iar în acelaşi timp misiunea sa este de a o monitoriza pe aceasta din urmă. Gestionarea de către Inspectoratul Naţional al Minelor a unui caz privind unele forări neregulate care au adus prejudicii mai multor proprietari de terenuri din Jokkmokk ilustrează problema cauzată de acest “dublu rol”. După o nouă încălcare a legii, administraţia a luat atitudine pentru a da un “ultim avertisment” societăţii în cauză, ca şi cum ar fi mustrat un copil turbulent.
Proiectul vizând o carieră de calcar la Ojnareskogen [o zonă împădurită de pe insula Gotland, din sud-estul Suediei] oferă un alt exemplu. S-a dovedit ulterior că un înalt responsabil din Comisia Geologică Suedeză era, de asemenea, consultant pentru Nordkalk, o companie implicată în proiect, fiind în acelaşi timp unul dintre coautorii avizului administraţiei cu privire la proiect, un document cheie emis în timpul studiului de impact. Întregul proces a fost marcat de o serie de anomalii şi, [[dacă n-ar fi fost acţiunile de nesupunere civilă din partea activiştilor ecologişti, pădurea ar fi fost distrusă]] la ora actuală.
Cetăţenii nu au niciun cuvânt de spus în privinţa proiectelor de prospectare minieră ale companiilor. Nici chiar proprietarii terenurilor în cauză. Aceştia nu pot decât să spere ca studiul de impact să fie nefavorabil companiei respective şi ca aceasta să nu poată să demareze exploatarea zonei. Problema este că studiul de impact are loc în ultima fază a procesului, într-o etapă în care sume mari au fost deja investite şi când s-au creat deja aşteptări.
Cine pierde, cine câştigă?
Liderii politici speră că boom-ul exploatării miniere va stimula economia suedeză, în special în regiunile subpopulate. Este cu atât mai curios faptul că statul nu pretinde la partea lui din materiile prime. La intrarea în funcţiune a unei mine, statul are dreptul doar la 0,05% din valoarea minereurilor. Comparativ, cota pe care o reţine Ghana este de 5%, India 10%, iar provinciile canadiene aproximativ 15%, în taxe echivalente. La rândul său, Australia a introdus un impozit minier specific, care este de 30% din profituri.
[[În Suedia, companiile miniere nu plătesc decât impozitul pe profit, care tocmai a fost redus]], şi pe care multinaţionalele reuşesc să-l evite fără nicio dificultate. Mai rămâne doar impozitul pe venit al angajaţilor companiei, aceştia fiind, în cele mai bune cazuri, doar câteva sute în timpul celor zece până la treizeci de ani, cât durează în general exploatarea unei mine.
În acelaşi timp, sunt prevăzute investiţii publice importante în infrastructurile miniere. Atunci când guvernul a prezentat eforturile realizate toamna trecută, primul ministru a explicat faptul că minele noastre erau echivalentul petrolului pentru Norvegia. Discursul este ciudat, când ştim că de fapt situaţia este exact inversă. Strategia politicii norvegiene în domeniul materiilor prime este tocmai aceea de a nu favoriza extracţia cu orice preţ, ci beneficiul economic pe termen lung. Un raţionament pe care şi l-au însuşit majoritatea ţărilor producătoare de minereuri.
O prostie a rasei umane
Impactul asupra mediului produs de câteva decenii de exploatare a unei mine se pot resimţi de-a lungul mai multor secole. Nu poate fi reconstituit un munte transformat în caşcaval cu găuri, la fel precum nu putem preveni în totalitate riscurile de mediu. Chiar dacă, în mod oficial, companiile ar trebui să cureţe totul în urma lor, tot statul este cel care suportă cel mai mare risc. Curăţarea minei de la Blaiken, nu departe de Storuman [în nordul Suediei], pe care două companii falimentare au lăsat-o găurită precum o strecurătoare, va costa 200 de milioane de coroane [23 de milioane de euro].
În 2008, Agenţia suedeză de Protecţie a Mediului a estimat costul de curăţare a minelor vechi şi de prelucrare a deşeurilor acestora între 230 şi 350 de milioane de euro. Este imposibil să ştim la cât se va ridica viitoarea notă de plată a boom-ul minier pe care îl trăieşte Suedia în momentul de faţă. Oricum, putem presupune că forajele care găuresc ultimele zone sălbatice din Europa vor fi considerate, la un moment dat, drept monumente ale prostiei rasei umane.
