Va salva populismul democraţia liberală?

Publicat pe 20 octombrie 2014 la 09:23

Populismul a fost o parte a democraţiei din vremurile romanilor, scrie analistul politic Yascha Mounk în Foreign Affairs, şi reapariţia sa este naturală după “perioada extinsă a spectaculoasei creşteri economice” care a durat de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial până la finalul anilor 1970. Aşa că, dacă politicienii din partidele de la putere explică fenomenele de genul victoriei partidelor eurosceptice la alegerile din mai ca rezultate ale crizei financiare care vor dispărea după recuperarea economică, Mounk consideră că rădăcinile lor se găsesc în “stagnarea pe termen lung a standardelor de viaţă şi în criza profundă a identităţii naţionale”.

Cetăţenii democraţiilor occidentale se confruntă cu sfârşitul unui trend datând de la revoluţia industrială, în care fiecare generaţie a avut un standard de viaţă mai ridicat decât cel precedent, precum şi cu creşterea instabilităţii economice şi a incertitudinii cu privire la viitor, lăsându-i “tot mai convinşi că partidele de la putere i-au dezamăgit”. La sentimentul de insecuritate contribuie “milioane de imigranţi”, care, în loc de a se bucura de şederi temporare aşa cum au promis guvernele, au “câştigat dreptul de a rămâne în ţările lor adoptive şi au început să ceară să fie acceptaţi ca membri cu drepturi depline ai naţiunii”.

Într-un asemenea context, populiştii beneficiază printr-o autoportretizare ca voci pentru “majorităţi tăcute”, promiţând să “protejeze interesele ‘adevăraţilor’ membri ai naţiunii de minorităţile cu care elitele politice se presupune că sunt mână în mână”. După o perioadă de prosperitate economică, în care “structurile politice ale majorităţii democraţiilor occidentale au reuşit să-i alunge pe rivalii lor populişti la marginea inofensivă a discursului politic”, reapariţia populismului poate părea a fi o ameninţare la adresa democraţiei în sine.

Dar “nu fiecare mişcare populistă trebuie să fie rea pentru democraţie”, susţine Mounk, care spune că democraţiile trebuie “să dea glas nemulţumirilor justificate care alimentează populismul, convingând alegătorii că simplele soluţii oferite de către populiştii sunt sortite eşecului”. Pe plan economic, aceasta implică schimbări politice riscante –

Mai ales în sudul şi vestul Europei, politicienii vor trebui să ia măsuri profund nepopulare, inclusiv creşterea vârstei de pensionare şi relaxarea reglementărilor de muncă. […] Dar, o nouă generaţie de politicieni ambiţioşi, inclusiv premierul Italiei, Matteo Renzi, a început să câştige sprijin pentru reforme economice dureroase, dând glas frustrărilor populiste şi adunându-i pe alegători în jurul scopului redistribuirii.

Chiar mai dificil pentru liderii europeni este liniştirea cetăţenilor în legătură cu aşa-zisa ameninţare la adresa identităţii naţionale reprezentată de UE –

Un început promiţător ar fi să renunţe la angajamentul lor de lungă durată pentru o “uniune mai strânsă”, o aspiraţie care îi face foarte uşor pe populişti să pretindă că birocraţii UE nu se vor odihni până când nu vor demonta statele-naţiune din Europa. Promiţând un anume final pentru procesul de integrare, liderii europeni ar putea să se protejeze împotriva acuzaţiilor că sunt slabi în privinţa suveranităţii, susţinând principalele realizări ale UE, precum libera circulaţie a bunurilor şi a persoanelor.

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect