Alegeți o limbă
Naţionala Spaniei a cucerit ieri Campionatul Mondial de fotbal, căştigând în finală în faţa echipei Olandei. Este vorba de cel mai mare succes din istoria fotbalului spaniol, un titlu care, adunat altor succese nu mai puţin relevante, situează Spania în avangarda marilor sporturi mondiale, cum ar fi baschetul, tensiul, ciclismul sau motoarele. Demult s-au terminat adjectivele pentru a califica ansamblul sportivilor care dau exemplu prin rezultatele lor, dar mai ales prin închegarea lor ca echipă. Selecţionata Spaniei de ani de zile demonstrează că jocul lor bun se datorează unei bune planificări, alegerii celor mai buni, subordinării individualismului binelui echipei, monitorizării unor directori foarte buni şi angajamentului colectiv cu obiective care ieri, într-un mod extraordinar, au fost încoronate la Mondialul din 2010.
Timp de săptămâni, victoriile selecţionatei spaniole şi progresia jocului său de la înfrângerea în faţa Elveţiei au servit pentru a stabili un paralelism între buna gestionare a echipei naţionale şi starea generală a Spaniei. Este o reacţie inevitabilă, pentru că, într-un moment de criză, selecţionata Spaniei dăruieşte câteva ore de euforie şi autostimă pentru care nu prea sunt motive, înainte şi după fiecare meci. Totuşi, şi e legitim să ne întrebăm de ce Spania nu funcţionează ca şi selecţionata, de ce valorile sale nu sunt ale ţării în ansamblul său, cei din clasa politică, chiar şi societatea, ar trebui să-şi transforme gândirea comparată cu cea a Guvernului într-un mesaj pentru cetăţeni. Pentru că mesajul solidarităţii, a muncii în echipă, a ambiţiei sănătoase, a ideilor clare priveşte mai ales societatea spaniolă. Selecţionata este o metaforă a ceea ce poate deveni Spania, atâta timp cât suntem dispuşi să aplicăm acelaşi criterii care au pus bazele succeselor echipei naţionale.
“O Spanie care ar putea mai mult dacă ar avea conducătorii pe care îi merită”
Ar fi bine ca entuziasmul colectiv pentru echipă să fie un stimul pentru societatea spaniolă în faţa dificultăţilor momentului şi inclusiv un motiv pentru a cere ca ţara noastră să semene şi să muncească precum acest grup de tineri – incluzându-i aici pe Gasol, Nadal, Pedrosa, Alonso, Contador... – care obligă pe toată lumea, la propriu, să vorbească despre Spania cu admiraţie. De parcă ar fi puţin efectul de exemplu, succesele selecţionatei spaniole au luat vălul care acoperea dorinţa de a exprima ceva atât de simplu ca mândria de a fi spanioli. Nimic mai greşit decât să transformi acest sentiment într-un fel de naţionalism spaniol care se opune naţionalismelor periferice.
Dar nici nu ar fi rezonabil ca acest moment de fluturare a steagurilor şi culorilor naţionale să se închidă de mâine, ca şi cum roşul şi galbenul ar fi steagul selecţionatei şi nu al Spaniei. Este vorba de recuperarea patriotismului pozitiv şi constructiv, care este imposibil dacă cetăţenii se ruşinează de propriul steag, ca simbol al uniunii naţionale şi al identităţii spaniole. Această explozie civică de sentiment spaniol ar trebui să fie bine
înţeleasă de societate ca o valoare ce îmbogăţeşte, într-un moment în care Spania are nevoie de baze ferme pentru o recuperare care nu este doar economică. Şi de asemenea, ar trebui să fie interpretată corect de clasa politică, de dreapta sau de stânga, drept o demonstraţie a unei Spanii care dacă nu apare mai frecvent, adică, dacă nu se arată mai des cu această bucurie, această autostimă şi această convingere, înseamnă că nu are liderii pe care îi merită.
A trebuit să aşteptăm un Mondial de fotbal pentru a se genera o stare de spirit opusă adversităţilor, un sentiment de patriotism integrator. Da, a trebuit să fie selecţionata de fotbal cea care să-i înveţe pe spanioli că Naţiunea nu are alte limite decât cele pe care şi le impune singură.
Opinii
Un model de societate
Reuşind o “adevărată integrare a opt jucători ieşiţi din fotbalul catalan, echipa naţională spaniolă a dat un bun exemplu a ceea ce [filozoful spaniol]Ortega a definit ca o naţiune: ‘Un proiect stimulant al vieţii în comun’”, notează în El Mundo sociologul Ignacio García de Leániz. Pentru acesta, la Roja “a oferit un prestigiu inestimabil Spaniei ca marcă, într-un moment critic”, dând dovadă de “productivitate, calitate şi inovaţie […] trei dimensiuni care lipsesc în prezent economiei noastre”. Cât despre selecţioner, Vicente del Bosque, a dat dovadă, potrivit lui García de Leániz de un “leadership calm şi a oferit o lecţie de prudenţă” şi este fix opusul a ceea ce Spania a demonstrat în ultimii ani, “un triumf al aparenţelor asupra esenţelor, care explică profunda criză economică, socială şi instituţională pe care o suportăm”.
