Alegeți o limbă
Fiţi siguri, la fel se întâmplă peste tot în Europa, dar nu în aceeaşi limbă. O veste recentă a zdruncinat atât lumea ştiinţifică cât şi cea a părinţilor: copii plâng păstrând linia melodică a limbii pe care o aud cel mai adesea în burta mamei lor... aceştia încearcă prin urmare să stabilească un contact cu imediata lor vecinătate.
Părinţii (şi alţi adulţi) nu sunt în pană de idei de comunicare : suntem gata să plătim greutatea sa în aur, aceluia care nu a fost niciodată martor al felului în care adulţii, rezonabili de altfel, se transformă ei însuşi în bebeluşi, în prezenţa copiilor. IQ-ul lor se diminuează. Şi iată-i bâlbâind "miam-miam" şi "dodo", cuvinte care înlocuiesc cuvintele obişnuite, normale, cum ar fi "mâncare" ori "somn".
Dacă un copil se răneşte, europenii dau dovadă de o mare creativitate. În acest domeniu, nu există limite : o zgârietură poate fi definită în limbajul să zicem juvenil drept "bua" (în versiunea sa italiană), "pupa" (în spaniolă), "kuku" (în poloneză) sau "bobo" (în franceză..."ţi-ai făcut un bobo?"). La aceasta se adaugă toate modalităţile amuzante de a atrage atenţia unui copilaş : spaniolii spun "aja, ajo", englezii "ga, ga" sau "eeeny meny". Uneori se lansează într-un mic cântecel: "*Eeny meeny, miny, moe*. Prinde copilul de degetel. Dacă ţipă, lasă-l să plece. Eeny, meeny, miny, moe".
Germanii au mers şi mai departe în preferinţa lor pentru limbajul copilăresc. Cântecul cu titlu graţios "Wadde hadde du de da" (pe care l-am putea traduce "Ce ţi s-a întâmplat?"), interpretat de Stefan Raab, nu doar că a reprezentat ţara la concursul Eurovision dar a şi câştigat locul al cincilea. Reprezintă sau nu (conştient sau nu) aceasta o regresie colectivă?
Marysia Amribd
