Alegeți o limbă
Este luni după-amiază pe aeroportul din Roma, Leonardo da Vinci. În sala de plecări coada la check-in devine tot mai mare. Doi nemţi îşi pierd răbdarea şi încep să se plângă cu voce tare: “Aşa un haos există numai în Italia!”. Atunci un italian se întoarce iritat spre cei doi gălăgioşi. “Germanii nu se schimbă niciodată”, spune el în engleză, accentuând fiecare cuvânt: Germanii nu se schimbă niciodată. “Întotdeauna voi ştiţi mai bine ce trebuie făcut, totdeauna vă uitaţi la noi de sus”.
Germanii tac jenaţi, iar italianul îi ignoră acum. Pentru că amândoi călătoresc în alte părţi, niciunul dintre ei nu l-a putut auzi puţin mai târziu pe căpitanul zborului Lufthansa spre Düsseldorf. “Într-o jumătate de oră ar trebui să decolăm, dar cu italienii nu ştii niciodată”, spune pilotul, ca salut, prin difuzoare.
Acest episod a avut loc atunci când guvernul Berlusconi era în ultimele sale zile. Atunci jumătate de Europă râdea de Italia, iar Germania râdea poate cel mai tare dintre toţi. Cea de-a treia economie ca mărime din Europa era percepută înainte de toate ca o serată de "bunga-bunga", e drept că puternic îndatorată, dar departe de a trebui luată în serios.
Relaţiile bilaterale îngheţate
Cancelarul Merkel nu-l criticase niciodată deschis pe Silvio Berlusconi, ci pur şi simplu l-a ignorat pe el şi Italia. Relaţiile bilaterale erau îngheţate la fel ca şi raportul personal dintre fiica pastorului est-german şi vulgarul bufon lombard.
Şi totuşi Merkel era extrem de populară în Italia pentru că nemţoaica întruchipa, pentru mulţi italieni care sufereau sub domnia lui Berlusconi, acele virtuţi care lipseau în mod evident castei politice de la Roma: un simţ al binelui general, rezervă, precauţie, integritate.
Dar acum Italia este condusă de două luni de un om care, pe lângă aceste caracteristici, mai are încă unele pe care Merkel nu le are. De exemplu un anumit cosmopolitism, o cunoaştere profundă a economiei şi puterea de decizie care rezultă din asta. În Italia a fost semnalat cu amuzament faptul că presa germană i-a catalogat pe Mario Monti şi pe noul şef al BCE Mario Draghi drept “italieni prusaci”.
Dar de abia s-a mutat Monti în Palazzo Chigi, că imaginea fără cusur a lui Merkel a început să se deterioreze. De la lumină călăuzitoare s-a transformat într-o maestrina, într-o profesoară îngustă la minte care-l mustră pe recalcitrantul clasei şi care nu observă deloc că tocmai acesta are câteodată idei mai bune decât ea.
Atunci când Berlusconi a demisionat spre uşurarea tuturor, Germania a fost identificată la Roma drept cea mai mare problemă a Europei. În Germania “politica se face după barometrul de opinie”, a declarat Giovanni Moro, unul dintre fii premierului creştin-democrat asasinat Aldo Moro. “Germania lui Merkel pune în pericol, cu dogmatismul ei rigid, nu doar euro, ci şi întreaga Uniune”, scrie o publicistă apropiată de Monti.
Interesat de modelul scandinav
La Roma sentimentul acesta se răspândeşte tot mai mult: Noi putem să facem şi altfel - germanii nu pot. La prima sa apariţie în faţa presei străine, Mario Monti s-a arătat foarte entuziasmat de modelul scandinav. Serviciile făcute Europei de ţările nord-europene au fost luate prea puţin în seamă până acum. Modelul german nu va însănătoşi Europa neapărat, era mesajul lui Monti. Că doar mai există şi alte modele.
Cu Monti, Italia şi-a redobândit conştiinţa de sine. Într-un timp foarte scurt au fost implementate programe dure de austeritate şi reforme. Privilegiile au fost reduse iar evazioniştii condamnaţi. Se pare că berlusconismul ar fi rămas cu mulţi ani în urmă.
Înainte de prima sa vizită la Berlin în calitate de premier, Monti a făcut ceva ce Berlusconi nu s-ar fi încumetat niciodată să facă: a formulat câteva cerinţe pentru colega germană. El a cerut ca Germania şi Franţa să nu mai se poarte “atât de autoritar şi arogant”.
Monti le-a amintit celor doi parteneri puternici de greşelile făcute de ei în politica UE şi a avertizat-o pe Angela Merkel în legătură cu izbucnirea unor proteste anti-germane în Italia, în cazul în care Berlinul nu onorează şi nu recunoaşte eforturile de austeritate făcute de guvernul şi populaţia italiană.
Predici cu prietenie
Laudele Angelei Merkel pentru politica de reforme a lui Monti au fost primite cu uşurare la Roma, dar şi cu nemulţumirea că ele vin totdeauna puţin de pe o poziţie de superioritate. “Cultura stabilităţii, aplicată de Germania, este foarte valoroasă, dar cu cât ţările îndatorate demonstrează mai clar că au înţeles exigenţa disciplinei financiare, cu atât nemţii ar trebui să se relaxeze”, a spus Monti pentru Financial Times.
Germanii o să trebuiască să se obişnuiască cu faptul că italienii le ţin predici cu prietenie. Prea mult timp viceversa a fost regula. Naţionalismul german s-a definit mereu prin delimitare de Italia.
În schimb, stilul de viaţă italian a fost copiat asiduu. Pastele, oţetul balsamic (Aceto Balsamico) şi uleiul de măsline sunt la fel de răspândite la nord de Alpi ca şi în Sud, iar în Germania se vând între timp mai multe maşini de cafea Espresso decât în Italia. Câteodată germanii par să fie italienii mai buni.
Ce se întâmplă însă dacă deodată italienii vor să fie germani mai buni? Ambele nu pot decât să facă bine Europei.
Polemică
Clişee fără sfârşit
Financial Times ţese elogiul acestei “Italii care a revenit pe scenă” cu şeful guvernului Mario Monti care “îi spune adevărurile sale Angelei Merkel” şi a cărei soartă “ar putea fi cea a întregii Europe”, deoarece “Italia este locul în care se decide viitorul pe termen lung al euro”.
În timp ce, pentru cotidianul din City [centrul financiar londonez] comportamentul fostului comisar european “bate toate stereotipurile în legătură cu inepţia europenilor din Sud”, o polemică în legătură cu naufragiul navei Costa Concordia şi cu Francesco Schettino, comandantul său, a declanşat un război al cuvintelor.
Un editorial al cronicarului-vedetă al Der Spiegel, Jan Fleischhauer, numit “Loveşte şi fugi, modelul italian” este cel care a pus paie pe foc: “ vă surprinde că era un italian comandantul?” întreba el, repetând clişeele despre italieni şi obsesia lor pentru “bella figura” (impresie bună) şi adăugând că “criza euro ne arată ce se poate produce dacă se ignoră psihologia popoarelor din motive politice”.
“Noi îl avem pe Schettino, voi aveţi Auschwitz”, a răspuns imediat directorul cotidianului de dreapta Il Giornale, Antonio Sallusti: “Der Spiegel scrie că noi nu suntem o rasă, ei sunt una, după cum ne-au arătat cu Hitler. […] Dacă, cu Schettino, avem în jur de treizeci de morţi pe conştiinţă, cei din rasa lui Jan Fleishauer, ei, au 6 milioane”.
Die Zeit îi pune spate în spate pe cei doi cronicari, care sunt într-adevăr uniţi în privinţa criticii faţă de euro: “Fleischhauer şi Sallusti joacă în aceeaşi echipă. [Pentru ei] UE ca şi comunitate a culturii şi a intereselor a eşuat”.
