Papa, acest străin

Pentru prima oară după treisprezece secole, papa vine de pe un alt continent, nu din Europa, şi dintr-o cultură care nu împărtăşeşte exact aceleaşi valori. Este oare un semn al declinului Vechiului continent, în profitul altor lumi?, se întreabă Corriere della Sera, în timp ce papa Francisc îl întâlneşte pe Vladimir Putin.

Publicat pe 25 noiembrie 2013 la 12:47

Pe 25 noiembrie, Vladimir Putin se va deplasa la Roma, la Vatican, pentru a-l întâlni pe Papa. Dincolo de diversele semnificaţii pe care le poate avea această vizită, şi mai ales în ceea ce priveşte relaţiile viitoare dintre creştinătatea catolică şi ortodoxă, această întâlnire va fi cea a doi bărbaţi care, vara trecută, au luptat cot la cot împotriva Statelor Unite ale Americii (şi împotriva Franţei) în afacerea siriană. În timp ce Obama şovăia dacă trebuia să-l atace sau nu pe Assad, ca pedeapsă pentru folosirea de arme chimice, Putin şi Francisc acţionau laolaltă pentru a opri intervenţia americană. Papa a împins polemica până la a sugera că războiul civil în Siria era alimentat dinadins de negustorii de arme. Acesta ţintea clar Occidentul însetat de profituri.

Ar fi vremea ca Europa să reflecteze asupra a ceea ce înseamnă, şi nu numai pentru Europa ci pentru întregul Occident, un papă care vine dintr-o lume foarte diferită de a noastră. Un Papă care, spre deosebire de Europa, întruneşte în mod paradoxal diversitatea culturală şi capacitatea de a atrage atenţie, afecţiune şi chiar entuziasm.

Relaţia dintre Papa şi turma lui, precum şi încercarea sa de a reforma de la temelii Biserica romană, afectează întreaga lume catolică, şi nu poate fi privită decât cu respect de către cei care nu aparţin acestei lumi. Însă relaţia Suveranului Pontif cu Europa afectează toţi europenii. Fiindcă ei sunt afectaţi de schimbările geopolitice curente, iar urcarea lui Jorge Mario Bergoglio pe Sfântul Scaun este poate una dintre cele mai importante.

Europa nu mai este Respublica Christiana

Se poate spune că apariţia unui Papă originar din America Latină a reparat o anomalie care devenise, în ultimele decenii, din ce în ce mai evidentă şi mai acută. Pe când catolicismul se răspândea şi câştiga putere în afara Europei, în schimb se ofilea dramatic în ceea ce a fost odinioară inima Respublica Christiana. Europa este cu siguranţă continentul în care secularizarea (sub forma decreştinării) s-a înrădăcinat cel mai adânc în ultimele decenii.

Newsletter în limba română

Din acest punct de vedere, Europa reprezintă o excepţie faţă de restul lumii (inclusiv Statele Unite ale Americii). Vlaga şi vitalitatea persistentă a catolicismului, şi a creştinismului în general, în zonele non-europene, au compensat declinul acestora pe Vechiul Continent. Într-o asemenea măsură încât unii sociologi ai religiilor au emis ipoteza că, dacă tendinţa se confirmă, creştinismul riscă să devină rapid, şi aproape exclusiv, o religie extra-europeană. În acest sens alegerea lui Bergoglio a venit să repare o anomalie.

Dar această alegere a luat în mod natural un sens geopolitic mult mai larg. A fost simbolul, şi întruchiparea schimbării centrului de greutate al lumii occidentale în echilibrul internaţional. Întru beneficiul lumilor non-occidentale în curs de dezvoltare. Este normal ca un om al bisericii, fie el Papă sau simplu preot, să-şi hrănească viziunea sa creştină din valorile specifice societăţii din care vine. Iar [[glia din care a fost plăsmuit Bergoglio are o tradiţie cu siguranţă foarte depărtată de Europa liberală]]. Circumstanţe care ar putea, de-a lungul timpului, să creeze mai multe probleme în relaţia dintre acest Papă şi Europa: o lume despre care nu ştie prea multe, iar puţinul pe care-l ştie, după propriile sale spuse, nu-l încântă prea mult.

Revanşa ”periferiei”

Marea forţă a catolicismului a fost întotdeauna de împleti puterea mesajului său universal de mântuire cu o anumită capacitate de a valoriza experienţele şi particularităţile locale. Când papii erau italieni, celelalte Biserici catolice europene împăcau cu iscusinţă fidelitatea către Episcopul din Roma şi dezvoltarea particularităţilor naţionale. Sub egida papilor europeni, Bisericile extra-europene făceau, fireşte, acelaşi lucru.

Un argument încă valabil în timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, a cărui carismă nu avea nimic de invidiat celei a lui Bergoglio. Dar atunci centrul catolicismului era încă ferm împlântat în Europa, în timp ce bisericile extra-europene rămâneau în "periferie". Astăzi, Europa este cea care alunecă spre periferie, reţinută numai de faptul că sediul fizic al papalităţii a rămas în Roma. O situaţie inedită pentru catolicii europeni (dar, în realitate, pentru toţi europenii).

Revine deci diferitelor Biserici naţionale, inclusiv italiană, sarcina de a valoriza, în ochii Suveranului Pontif, ceea ce este bun, şi specific, şi ireductibil în experienţele tradiţiei europene. Altfel Biserica va întâmpina ceva greutăţi, pe viitor, în a găsi corespondenţe durabile şi armonioase cu Europa. Şi modalităţi de a înfrâna secularizarea acesteia. Dincolo de simpatia suscitată astăzi de acest Papă, mesajul său universalist s-ar putea strivi de barierele şi şanţurile, făurite de istorie, care separă Europa de restul lumii.

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!