Trei argumente pentru un „nu”

În 2 octombrie, irlandezii sunt chemaţi să se pronunţe încă o dată prin referendum asupra Tratatului de la Lisabona. În Sunday Business Post, celebrul jurnalist Vincent Browne detaliază argumentele care ar trebui să îi incite să voteze "nu".

Publicat pe 16 septembrie 2009 la 14:01

Mincinoşii sunt din nou pe străzi. „Irlanda are nevoie de Europa„, „Da pentru locuri de muncă„, „Da pentru Europa„, apare pe posterele pro-Lisabona. Primul ministru Brian Cowen spune că celelalte state membre ale UE vor inaugura o „Europă în două viteze„, dacă vom vota Nu din nou. “Este în interesul Irlandei să fie în centrul Europei”.

Acesta dar şi alţii sunt furioşi datorită dezinformării provocate de campania „NU” de anul trecut, cu privire la seviciul militar, avort şi taxe. Mesajele promovate de această campanie sunt probabil false dar la fel sunt si cele din tabăra “DA”. Ce are tratatul de a face cu faptul că Irlanda are sau nu nevoie de Europa? Implicaţia falsă este că, dacă votăm Nu din nou, nu vom renunţa doar la tratat, ci şi la UE. Dar ce are de a face „Da locurilor de muncă, Da Europei” cu tratatul de la Lisabona? Repet, este un mesaj ruşinos care sugerează că dacă votăm Nu, votăm împotriva locurilor de muncă şi a Europei.

Mitul unei Europe cu două viteze

În ceea ce priveşte ameninţarea cu cele două viteze, este imposibil pentru UE să modifice regulile şi să opteze pentru un nucleu intern care să se îndrepte spre o viitoare integrare, lăsând un alt nucleu extern pe un culoar lent. Acest lucru nu poate fi făcut, nu fără noi votând Da şi adoptând tratatul. Principalul punct al tratatului de la Lisabona a fost de a simplifica procesul de luare a deciziilor în cadrul UE, într-un moment în care aceasta a devenit atât de mare încât vechiile mecanisme de luare a deciziilor erau prea greoaie pentru a putea lucra în mod eficient – ori acestea aşa au fost gândite.

A fost de asemenea făcută o concesie referitoare la îngrijorările legate de natura democratică a UE. Parlamentelor naţionale li s-au acordat un rol în legislaţia UE, iar Parlamentul European a primit mai multe competenţe. Dar, aflăm acum că după cinci ani de lucru conform vechilor reguli, UE funcţionează bine şi că vechiile temeri au fost nejustificate. În ceea ce priveşte democraţia, problema rămâne. Consiliul de Miniştri, principalul organism de luare a deciziilor, nu poate fi verificat.

Au fost propuse modificări pentru a se termina cu circul provocat de rotaţia preşedinţilor, ştiut fiind că fiecare stat membru primeşte preşedinţia UE pentru şase luni. Fiind 27 de state membre , însemnă că fiecare stat trebuie să aştepte 13 ani şi jumătate pentru a obţine cele şase luni de putere. Există evidente probleme logistice legate de acest fapt, iar unele state sunt mult mai bune la a gestiona perioadele de „preşedinţie” decât alte state. Există apoi problema statelor membre care încearcă să îşi rezolve problemele aflate pe agendele lor proprii, în timp ce acestea deţin preşedinţia UE.

Riscurile unei politici externe comune

Deşi e o chestiune destul de sensibilă , ar fi bine să se termine cu această situaţie şi să existe o singură preşedinţie – un singur preşedinte al Consiliului Europei care să deţină această poziţie pentru cinci ani. Aliată acesteia a fost şi ideea de a avea o singură persoană care să reprezinte Europa în relaţiile externe. Pare a fi o soluţie mai bună decât de a avea trei oameni – un comisar, Înalul Reprezentant pentru politică externă şi securitate politică, şi ministrul de externe al ţării care deţine preşedinţia UE. Dar aceste idei „sensibile” sunt periculoase. Rotaţia preşedinţilor, o mizerie de altfel, a descentralizat puterea în cadrul UE. Un preşedinte pe cinci ani, prin definiţie ar trebui să fie rezultatul unei mari puteri (Germania ori Franţa), iar acesta ar urmări agenda ţării de unde provine. Dacă am fi avut un singur ministru de externe, exprimând o singură voce în politica externă a UE, în vremea invaziei din Irak, am fi fost cu toţii înglodaţi până în gât în acea intreprindere criminală – nu neapărat militară, dar politică.

Deci, unde este nevoia de tratat? Se reduce aceasta la a nu ne enerva partenerii din UE atunci când avem nevoie de toleranţa acestora lor pentru a ne asigura că Banca Centrală Europeană(BCE) va continua să ne acorde credite. Dar este oare adevărat că BCE va refuza să ne mai acorde fonduri, pentru a ne sancţiona în cazul în care vom vota din nou “Nu”? Şi ce ar fi de spus în cazul unui vot Da care ar degenerera într-un şantaj şi nimic altceva?

Un bla bla de neînţeles

Există motive serioase pentru a vota Nu. Primul : Tratatul de la Lisabona este un proiect tâmpit construit în mod deliberat pentru a priva electoratul din alte state membre de a avea un cuvânt de spus cu privire la schimbările pe care le propune. Un pre-proiect de constituţie a UE a fost respins de Franţa şi de Olanda, şi a fost reformulat într-un limbaj neinteligibil pentru a permite guvernelor din aceste state dar şi din alte state să susţină că nu este nevoie ca electoratul să decidă; o aprobare parlamentară este suficientă. Acum, electoratului irlandez i se cere să voteze din nou un tratat care este neinteligibil. Doar pe această bază numai, şi votul ar trebui să fie Nu.

În al doilea rând : pentru prima dată, tratatul încorporează în structura instituţională a UE, Agenţia Europeană de Apărare, al cărei principal rol este de a ajuta industria de armament europeană să prospere – cu alte cuvinte, pentru a ajuta la perfecţionarea instrumentelor de ucidere. Fanii UE ne spun adeseori cum această organizaţie asigură pacea în Europa de 50 de ani. Cum se poate justifica atunci încorporarea maşinilor de război în aceasta structură instituţională? În al treilea şi ultimul rând, tratatul caută să centralizeze puterea în UE. Iar noi nu avem nevoie de asta.

REFERENDUM

Ganley reîncarcă

Irlanda oare va spune Da sau Nu problematicului Tratat de la Lisabona pe 2 octombrie ? Sondajele de opinie au fost contradictorii. Pe 4 septembrie The Irish Times a şocat UE cu revelaţia că doar 46% din electorat intenţionau să voteze Da în ziua referendumului.

Un pic mai mult de o săptămână mai târziu, un sondaj din The Sunday Business Post a anunţat un rezultat oarecum diferit, cu 62% în favoarea textului. Este probabil că Declan Ganley s-a bazat pe constatările acestuia din urmă pentru a se lansa încă o dată într-un scandal anti-Lisabona, după eşecul său de a câştiga un loc în alegerile europene din iunie şi retragerea lui din viaţa politică. Liderul Libertas a explicat că întoarcerea sa a fost motivată de „enormităţile” propagate de partea „Da”-ului, şi a avertizat că Tratatul înseamnă „catastrofă” pentru economia deja tulburată a naţiunii. Consensul totuşi este că Irlanda va căuta un adăpost de criză în braţele UE. Cum observă Simon Tisdall în The Guardian, transformarea recentă a Irlandei „din Tigrul Celtic în motan timid”, înseamnă că „europragmatismul are şanse să bată euroscepticismul în runda asta”.

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect