Alegeți o limbă
În urmă cu o săptămână şi ceva, am rămas, metaforic vorbind, cu gura căscată la o întrunire a unui club de reflexie, la Londra, unde o serie de vorbitori au demolat în mod sistematic toate argumentele comune avansate de obicei drept suport pentru susţinerea unei "relaţii speciale" între Anglia şi USA. Pe scurt, s-au spus următoarele lucruri : Marea Britanie trebuie să accepte că este o putere de dimensiune medie, cu suprafaţă, bogăţie şi enorme diferenţe faţă de Statele Unite.
Această relaţie ar deveni din ce în ce mai inegală, în condiţiile în care SUA îşi urmăresc ambiţiile globale iar puterea Chinei se face din ce în ce mai simţită. Puterea militară a Angliei, dar nu numai aceasta, ar fi denaturate - spre dezavantajul nostru - dacă vom încerca să ţinem pasul cu SUA. Iar identificarea intereselor noastre naţionale atât de apropiate de cele ale Statelor Unite ne plasează într-o poziţie umilitoare care ne va obliga să ne schimbăm politica noastră externă de fiecare dată când SUA îşi alege o nouă administraţie, chiar dacă guvernul nostru propriu rămâne acelaşi. Concluzia a fost că politica noastră externă şi cea de apărare trebuie să se alinieze la cea a Uniunii Europene, şi că trebuie reconcilitat faptul de a fi în acelaşi timp membru atât al NATO cât şi al UE.
Marea Britanie face totuşi parte din UE...
Uimirea mea generală, cred, a fost doar un răspuns parţial la argumentele stabilite în platformă, care s-au dovedit totuşi convingătoare. Şi asta datorită faptului că publicul, în cea mai mare parte format din cadre militare, din personal din apărare şi diplomaţie, şi având vârsta la care sunt atlantici prin temperament, părea mai degrabă de acord cu ceea ce s-a spus. Nimeni nu a contestat opinia conform căreia Marea Britanie trebuie să îşi croiască costumul în funcţie de stofa pe care o are, şi nici faptul că în materie de politică de apărare şi de propuneri politice externe, aceasta trebuie să facă parte din ceva mai mare - iar acest ceva, ar fi cel mai probabil, Uniunea Europeană.
Pe durata a mai multe ore, aproape orice tentativă de apărare a "vacii sfinte" a fost demolată, de la responsabilitatea morală a Marii Britanii de a se angaja în intervenţii umanitare la nivel global până la efectuarea de cheltuieli pentru descurajarea înarmării nucleare. Angajarea noastră în Irak şi Afganistan a fost discutată nu pentru a demonstra puterea noastra globală, ci pentru a ilustra limitele puterii noastre.
Splendid discurs eurofil
Cât de mult această reevaluare a relaţiilor Angliei cu restul lumii s-a reflectat în politica guvernului şi în principalele compartimente ale puterii, a fost greu de evaluat. Şi până ieri, căci asta e realitatea, discursul secretarului pe politici externe, David Miliband, a fost unul dintre cele mai eurofile - şi mai puţin atlantice - pronunţate vreodată în faţa publicului britanic de un ministru, de la preluarea de către laburişti a acestui minister, cu 12 ani în urmă.
Pregătind terenul pentru ca Anglia să-şi adopte politica externă ţinând seama în primul rând de UE, Miliband a îngropat în mod efectiv "relaţia specială". Acesta a insistat asupra faptului că Europa nu a "înlocuit parteneriatul cu Anglia cu cel în favoarea SUA". Statele Unite trebuiesc tratate ca orice altă mare putere. "Europa", a spus acesta, "este continentul nostru".
Un guvern cu profunde sentimente europene
E tragic, este adevărat, că în timp ce îşi pierde autoritatea, acest guvern - sau cel puţin ministrul de externe - şi-a decoperit sentimentele profunde europene. Dacă discursul lui Miliband a fost mai degrabă unul foarte personal, în scopul mai degrabă de a obţine un bun loc de muncă în Europa decât o reorientare a politicii guvernamentale, în cele din urmă, acest lucru contează foarte puţin. Impresia pe care ne-a lăsat-o pare a nu fi altceva decât o altă lamentabilă piesă jucată într-un moment nepotrivit.
Chiar dacă preponderent pentru activitatea diplomatica şi de apărare a Marii Britanii este în acest moment faptul de a accepta că Europa este spaţiul logic unde aceasta îşi poate manifesta influenţa, se pare că suntem înclinaţi, mai mult decât oricând, pentru a vota un guvern eurosceptic. Într-un moment în care Marea Britanie ar putea să se amestece cu elitele europene, David Cameron înnoată împotriva curentului, singurii lui aliaţi fiind extremiştii. O consolare pentru englezii pro-europeni ar putea fi faptul ca înainte de a ajunge la Bruxelles, Cameron să ajungă la cârma unui tren-epavă, dăunător problemei europene, chiar aici acasă.
DUPĂ LISABONA
Va candida Marea Britanie pentru posturile din UE?
Punerea în aplicare a Tratatului de la Lisabona va oferi UE un preşedinte şi un Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe, iar două dintre numele menţionate pentru cele două noi locuri de muncă sunt britanice. Ambii potenţiali candidaţi - fostul prim-ministru Tony Blair pentru rolul de preşedinte şi actual ministru de Externe David Miliband pentru rolul de Înalt Reprezentant - sunt membri ai Partidului Laburist, şi nici unul dintre ele a anunţat că va candida.
De fapt, Miliband, a insistat el nu ar fi disponibil, dar comentatorii au luat această afirmaţie ca un bob de sare, în lumina unei deosebit de impresionant discurs pro-european făcut la începutul acestei săptămâni - care a fost considerat de ziarele britanice ca "o cerere de loc de muncă impresionantă". În orice caz, un lucru este sigur şi anume faptul că, în chestiuni privind UE cota se va aplica întotdeauna. Dacă unul dintre cele două locuri de muncă de sus este acordat unui britanic, celălalt va merge cu siguranţă la un candidat din altă ţară din UE.
