Idei Arhipelag Ucraina | Moldova

În Moldova, războiul din Ucraina face ca temerile istorice “să iasă la suprafață și să explodeze”

Raportat la populație, Moldova a primit cei mai mulți refugiați ucraineni. De la război încoace, există teama de izbucnirea din nou a conflictului transnistrean. Amintirile legate de foamete și deportările din perioada sovietică reapar, de asemenea, la suprafață, spune scriitoarea moldoveană Emanuela Iurkin.

Publicat pe 28 iulie 2022 la 10:06

În prima dimineață de război a fost doar oroarea, şocul şi muţenia. Pur şi simplu au dispărut toate vorbele. De parcă o rachetă a exploadat în vocabularul meu şi a făcut ţăndări toate cuvintele pe care le ştiam. E adevărat, mulți au avut premoniţii sumbre, dar realitatea lui 24 februarie le-a întrecut pe toate. Când am deschis în sfârşit gura, a fost pentru ca să înjur. Apoi înjurăturile au fost înlocuite cu frânturi de rugăciuni rostite în gând. 

Cred că invazia Federaţiei Ruse în Ucraina pe 24 februarie curent a depăşit chiar şi aşteptările celor mai înfocaţi simpatizanţi ai Kremlinului de la Chişinău care în seara de 23 februarie au sărbătorit ziua armatei sovietice cu focuri de artificii până târziu în noapte. A doua zi am văzut în stradă oameni (vorbitori de rusă) care sărbătoreau războiul pe bune, cu votcă și za pobedu. Am văzut şi oameni cu feţe umbrite de tristețe și incertitudine. Suntem o lume pestriţă, înțelegerea e diferită, convingerile sunt aproximative și îndârjite, ura mocnește, acum realimentată și mai intens de puterea de cumpărare tot mai redusă a populației. 

În seara de 26 februarie când, inspirată de mobilizarea excelentă a societății civile și oamenilor simpli, adunam un colet cu lucruri de primă necesitate pentru refugiați, frica mea atinsese apogeul. Atunci m-am oprit şi m-am întrebat dacă nu e cazul ca mai întâi de toate să-mi pregătesc geamantanul pentru o eventuală plecare de urgență. Mi s-a făcut rușine de mine, dar anume așa am procedat. Când am ieșit de la centrul de colectare a ajutoarelor pentru refugiați, tocmai a apărut știrea că trenul spre Iași va circula în fiecare zi. I-am zis mamei că dacă până luni situația se înrăutățește, plecăm la Iași, chiar dacă acolo nu ne așteaptă nimeni. 

Bagajul l-am despachetat abia după 9 mai. Astăzi, la mijlocul lui iunie, după ce am citit despre lista cu armele necesare Ucrainei, publicată pe twitter de consilierul prezidențial de la Kiev Mihailo Podoleac sau despre faptul că armata rusă bombardează metodic, provocând distrugeri catastrofale iar unele orașe sunt capturate aproape în întregime, mă întreb dacă nu cumva m-am grăbit cu despachetatul.

Newsletter în limba română

Cu riscul de a mă repeta - în tot acest timp frica a fost și este sentimentul predominant. Frica genetică a reizbucnit cu violență, amestecând laolaltă paginile de istorie (foamete, deportări, colectivizare forțată, etc) cu realitățile de coșmar ale războiului urmărite acum pe ecranele telefoanelor. 

Din toată informația îngrozitoare a primelor zile m-am oprit asupra unei fotografii realizate la unul din punctele vamale. M-am agățat cu disperare de fotogafia aia, rămâne pentru mine ca un colț de cer albastru într-o mare de întuneric. În poză sunt refugiați care au intrat în Republica Moldova, fotograful a surprins un copil de vreo șapte ani care merge alături de mama lui și ține în mâini o cutie de carton din care se vede o mică plantă de cameră. Acest copil care și-a luat cu el în pribegie planta de cameră, va rămâne cu mine pentru totdeauna. M-a ajutat să trec mai ușor peste miile de imagini de coșmar pe care le-am văzut și le vedem în fiecare zi.

La începutul lui martie curent s-au împlinit treizeci de ani de la declanșarea conflictului armat de la Nistru. Un conflict acum înghețat care ne macină nervii și țara. Tot în martie am aflat cu toții despre ororile de la Bucea și din alte localități. La Chișinău se vorbea despre absența sau existența și mai ales starea adăposturilor antibombă din Republica Moldova. Se căutau cu disperare vinovații și responsabilii de situație.

Într-o vineri, 8 aprilie, editura Cartier a organizat cu întârziere tradiționala sărbătoare a reducerilor de carte – Noaptea cărților deschise. La Librăria din Centru situată într-un subsol pe bulevardul central al Chișinăului, în vecinătatea Ministerului Afacerilor Interne, toată lumea vorbea despre barbari și război. Atunci am realizat că Librăria din Centru ar fi adăpostul potrivit împotriva bombelor și rachetelor. Pur și simplu locul ideal pentru a te adăposti. Un loc în care, înconjurat de cărți, nu ți-ar fi frică să mori.

Tot în aprilie, pe fundalul incertitudinii generale, mama mea s-a apucat să zugrăvească podul din baie. Am comentat, desigur, că în aceste condiții, când nu știm ce o să urmeze, nu e o urgență. I-am amintit panicată că locuim în imediata apropiere de spitalul clinic militar și foarte aproape de garnizoană - ținte strategice, etc. Doar îl împrospătez, nu mai citi atâtea știri, nu-ți face bine, a spus mama cu un calm desăvârșit și s-a apucat de lucru. După asta am ajutat-o să coacă pască. Când mama zugrăvește podul și coace pască, războiul stă departe de noi.


În tot acest timp frica a fost și este sentimentul predominant. Frica genetică a reizbucnit cu violență, amestecând laolaltă paginile de istorie (foamete, deportări, colectivizare forțată, etc) cu realitățile de coșmar ale războiului urmărite acum pe ecranele telefoanelor


În seara Sâmbetei Mari, m-am trezit că citesc cu furie și lacrimi tutoriale despre confecționarea cockteilurilor Molotov. S-a întâmplat să fac asta după difuzarea știrii că la amiază a fost bombardată Odessa și într-un apartament au murit trei persoane: bunica, mama și fiica – un copil de câteva luni. Hristos a înviat!

De Paștele Blajinilor, la țară, unchiul Vasile care a luptat în 1992 la Nistru m-a întrebat când o să înceapă și la noi dezastrul. I-am spus că n-o să înceapă, că exploziile din Transnistria sunt aşa, o verificare a lungimii de undă, a nervilor noştri, un fel de consolidare și repetare a fricilor nostre. Separatiștii din Transnistria nu au chef să piardă puterea, nici să se implice în război, interesul economic e primordial. "Mi-a ghicit o femeie la Edineţ că o să mor în câteva luni, sper foarte mult să mor până începe. Războiul din 1992 mi-a ajuns până aici", a zis. Și-a ridicat mâna sus ca să-mi arate exact până unde i-a ajuns. Am încercat s-o iau ușor: "femeia era la lucru, mănâncă şi ea o pâine, nu trebuie să le crezi pe toate." Și-a aprins ţigara, a dat din cap, a oftat și s-a dus să se îmbete. Unchiul Vasile are lângă Moscova un fiu şi doi nepoţi fugiţi de sărăcie. Peste câteva ore l-am auzit cum striga prin măhală: "Arde Basarabia! Arde Basarabia, măi!"

Ziua de 9 mai pe care am așteptat-o cu înfrigurare a venit și a trecut cu tot cu panglicile ei negru-oranj, la pachet cu aroganța, nesimțirea și tupeul. Autobuzele cu oameni plătiți și aduși din teritoriu în mod organizat mi-au amintit de electoralele precedente - grupuri de cetățeni cărora li se ofereau bani ca să-și exercite dreptul la vot.  

Se vorbește tot mai mult despre dotarea cu armament din străinătate a Republicii Moldova - o țară neutră nu înseamnă o țară indiferentă față de propria securitate. Analiști militari de top și generali moldoveni repetă același lucru: nu există pericolul că vom fi invadați de armata rusă. 

Deocamdată cel mai mare pericol sunt tot felul de șmecheri din interior, cu sau fără panglici negru-oranj. 

Operațiunea de deportare a moldovenilor din primul val a avut loc în luna iunie, acum 81 de ani. Ar fi bine să nu uităm de asta niciodată. Să ne reamintim acum, pe fundalul deportărilor din Ucraina de azi.

 "Evenimentele de la Bucea vor crea o stare specială a memoriei naționale – adică chiar vom înceta să mai uităm. Nu vom uita," o spune scriitorul Iurîi Andruhovâci într-un număr recent din revista Dilema Veche. Aș vrea să fie valabil și pentru moldoveni.

Printre știri despre exploziile din Ucraina și explozia prețurilor în Republica Moldova, mama cumpără provizii, eu insist că mai indicat ar fi să ne facem din nou bagajele.

Sunt într-un market, lumea cumpără isteric, fără discernământ, de frica scumpirilor prezente și viitoare. În spatele meu e un cuplu de bătrâni care se ceartă domol din cauza pachetelor cu mazăre uscată pe care femeia insistă să le pună înapoi pe raft. "Mazărea fierbe mai greu, gazul e scump, să lăsăm doar crupa de grâu și macaroanele". 

Mai târziu se va vorbi mult despre toate dedesubturile acestui război. Contează foarte mult sinceritatea cu care se va vorbi. Acum mi-e frică de faptul că, încet și sigur, ne obișnuim cu el și grozăvia lui, cât despre sărăcie, cu ea suntem obișnuiți demult.

În parteneriat cu S. Fischer Stiftung

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect