Alegeți o limbă
În decembrie, ultimul dictator al Europei, Alexandr Lukaşenko, la putere în Belarus din 1994, şi-a oferit drept cadou de Crăciun o victorie electorală cu 80% din voturi.
Apoi, el a închis birourile de observatori internaţionali, a trimis poliţia să potolească manifestanţii, a pus botniţă ultimelor organe mass-media independente şi a aruncat în închisoare peste 600 de persoane, printre care şi liderul opoziţiei Andrei Sanikov, arestat cu soţia sa în spitalul unde era internat după ce fusese bătut de poliţie.
Vestea bună este că UE a reacţionat energic. În 2006, după alegeri la fel de măsluite, lui Lukaşenko i se impuseseră o serie de sancţiuni inteligente (adică presupuse a nu provoca daune populaţiei): interdicţia de a călători în alte ţări, îngheţarea activelor financiare în străinătate şi sprijinul opoziţiei. Sancţiunile au fost eficiente fiindcă din 2008, Lukaşenko a început să facă concesii şi a eliberat toţi prizonierii politici. În schimb, UE a suspendat sancţiunile, a oferit ajutor economic ţării şi a început un proces de decongelare a activelor financiare. Cu toate acestea, dacă regimul continuă pe această cale autoritară sancţiunile vor fi reînfiinţate. Deputaţii europeni sunt de acord asupra faptului că preşedintele Belarusului şi-a bătut joc de UE şi trebuie să se revină la o politică de fermitate.
Imaginea idilică a țării ascunde un stat orwellian
În Tunis, situaţia este şi mai rea, dar UE va rămâne mută, ca şi în 2009, când Ben Ali a "câştigat" alegerile cu 89.62% din voturi. Cei care călătoresc în Tunisia şi discută cu opozanţii nu încetează să amintească faptul că imaginea turistică şi idilică a ţării ascunde un stat orwellian care controlează fiecare mişcare a cetăţenilor, inclusiv e-mailurile. Revoltele din Tunisia, al căror număr de victime va fi greu de obţinut, au scos la iveală adevăratul chip al regimurilor politice din regiune, care în numele unei pretinse stabilităţi politice practică o represiune feroce, în scopul de a proteja corupţia endemică, şi nu aşa cum pretind pentru a construi societăţi moderne care să servească drept bastion împotriva islamismului.
După 23 de ani la putere, klepto-cratul Ben Ali a avut ideea strălucită de a crea o comisie de anchetă asupra corupţiei. Cu alte cuvinte cinismul lui este nemărginit. Scurgeri pe Wikileaks au arătat prin cazuri specifice în ce măsură elitele din regiune (că este vorba de monarhi, preşedinţi şi, în cazul lui Ben Ali, de propria sa familie) trăiesc într-o orgie de corupţie, în timp ce tineretul este lipsit de orice orizont profesional sau personal.
Având în vedere ce se întâmplă în Tunisia, principalii actori ai politicii mediteraneene de astăzi a UE - Spania, Franţa şi Italia - apar într-o lumină mai puţin măgulitoare. În schimb, Polonia, Suedia şi statele baltice aplică cu succes măsuri complet diferite de cele puse în aplicare de Madrid, Paris şi Roma în Marea Mediterană.
Pasivă, Europa îi izolează pe cei care mai cred încă în statul de drept
În acea zonă, politica noastră seamănă din ce în ce mai mult cu cea condusă de Statele Unite în America Centrală în timpul Războiului Rece, cu consecinţele dezastruoase pe care le cunoaştem. Aşa cum politica de izolare condusă de Washington a împins oamenii din America Centrală în braţele stângii revoluţionare, mecanismele noastre de izolare a islamismului vor fi probabil profitabile doar islamiştilor, cărora le este uşor să înscrie justiţia socială şi lupta împotriva corupţiei în programele lor politice.
Prin pasivitatea sa, Europa, nu numai că s-a discreditat, ci izolează şi condamnă la extincţie pe toţi cei (care nu mai sunt, probabil, foarte mulţi) din regiune care încă mai cred în statul de drept, în alternanţa politică şi în respectarea drepturilor omului. În schimb dacă tânjim în secret la a avea pe malul sudic al Mediteranei o serie de republici bananiere, fidele paznice ale intereselor noastre, se pare că suntem pe drumul cel bun.
Văzut din Europa
De ce îl sprijinim pe Ben Ali şi politica sa
Declaraţiile preşedintelui Zine Abidine Ben Ali, care a anunţat retragerea sa de la putere în 2014 ca şi sfârşitul represiunii armate, nu au readus nici pacea socială şi nici nu au salvat miracolul economic care a fost un timp Tunisia. Economia acestei ţări depinde de implantarea de subcontractanţi industriali pentru Europa, de turismul ieftin şi de parteneriatul cu UE. În timp ce regiunile litorale s-au dezvoltat, interiorul a rămas abandonat. Populaţia rurală, din ce în ce mai afectată de şomaj, s-a îndreptat spre aceste oraşe de pe coastă. Această destabilizare a regiunii ar putea provoca tensiuni în cadrul diasporei şi un val de imigraţie în masă dinspre Africa de Nord spre Europa. Acest aspect explică indulgenţa Franţei - şi a Europei - faţă de Ben Ali şi statul său poliţist şi corupt. Pentru ei preşedintele tunisian este asemeni unui bastion împotriva ameninţării islamiste.
Rudolph Chimelli, Süddeutsche Zeitung (fragmente)
