In pielea unui eurodeputat

Brian Wheeler, jurnalist la BBC, a petrecut câteva săptămâni pe culoarele Parlamentului European şi şi-a ţinut jurnalul de bord pe Internet. O călătorie amuzantă într-un univers conformist.

Publicat pe 22 mai 2009 la 09:28
 | In Parlamentul European de la Strasbourg

„Urmaţi-mă în timp ce beau şampanie millésimé, în timp ce iau cina în cele mai bune restaurante, în timp ce mă îmbarc în misiuni şi anchete inutile în locuri exotice…totul pe banii voştri”. Pentru un britanic, Europa şi Parlamentul său sunt obiectul tuturor fantasmelor. Brian Wheeler, corespondentul BBC la Westminster, a decis să se ducă la Strasbourg pentru a înţelege cum funcţionează democraţia comunitară.

Blogul săuse adresează cu prioritate alegătorilor Majestaţii sale, nu prea curioşi să cunoască numele eurodeputaţilor pe care îi vor alege în 4 iunie (căci englezii votează mereu într-o joi). Rendez-vous deci pe malurile Rhinului, în cea de a doua capitală a Europei, pentru a afla răspunsuri la trei întrebări-cheie. Cine sunt aceşti parlamentari de tip nou? Cum îşi umplu zilele? Şi mai ales: cât câştigă şi ce sume astronomice îşi rambursează pentru aşa-zisele lor nevoi vitale cum ar fi hoteluri, mâncare şi bineînţeles, şampanie millésimé?

Ceea ce urmează se înscrie în tradiţia acelor umorişti englezi ca Stephen Clarke, care se aventurează pe Vechiul Continent pentru a descoperi cu uimire că lucrurile se petrec în alte părţi altfel decât acasă. Obişnuit să asiste la dezbaterile zgomotoasei Camere a Comunelor, în care deputaţii laburişti şi conservatori strigă unul la altul având grijă să respecte întotdeauna regulile de politeţe, Brian Wheeler este lovit literalmente de dulcele moravuri ale Parlementului de la Strasbourg.

Aici, cei 785 de eurodeputaţi, care nu au dreptul decât la un minut de timp oratoric, se exprimă într-o linişte atenţionată asupra unor subiecte extrem de variate, de la situaţia din Gaza la pesticidele cancerigene sau prostul tratament acordat interpreţilor maghiari. „La Strasbourg, totul se învârte în jurul compromisului„, constată reporterul. „La Westminster, compromisul este o insultă„.

Jurnalistul euroreticent întâlneşte eurodeputaţi britanici – Labor et Tories, evident, dar şi Verzi sau naţionalişti galezi, aceştia din urmă făcând parte din acelaşi grup, Alianţa Liberă Europeană „din raţiuni nu foarte evidente„. Toţi fac cauză comună în jurul unei singure plângeri – obligaţia de a-şi deplasa lunar biroul, secretariatul şi interpreţii de la Bruxelles la Strasbourg, şi invers o săptămână după. Fără a fi surprins, Wheeler observă ca parlamentarii afişează profil bas („îmi vor arăta faţa lor pozitivă…Nu voi descoperi mari scandaluri„) asupra întrebărilor sensibile, ca faimoşii 287 de euro pe care îi primesc diurnă pentru cheltuielile zilnice. Toţi recunosc că în această perioadă de restricţii acest sistem ar trebui să fie mai transparent.

Mândrii de contribuţia lor la viaţa politică a Uniunii, eurodeputaţii subliniază faptul ca majoritatea legilor prezente în Parlamentele noastre naţionale au trecut deja pe aici. Jurnalistul, în timpul unei zile de votare, este uimit de viteza cu care fiecare rezoluţie apare pe un enorm panou electronic, „ca un fel de joc uriaş de bingo„.

Este doar teatru„, lansează un eurodeputat conservator. Adevărata putere, conchide Wheeler, pare să fie în mâinile raportorilor din Bruxelles.

Pentru membrii UKIP, partidul eurofob care a recoltat nouă scaune la alegerile din 2004, este doar o farsă. Iar Wheeler ne descrie cum sunt ei capabili să pună în scenă scenarii demne de Monty Pythons: în 1 ianuarie 2009, ziua celei de a 10 aniversări a lansării monedei unice, Parlementul prevede intonarea Imnului Bucuriei în hemiciclu. Vrând să spargă petrecerea, aceşti naţionalişti englezi mai regalişti decât regina, complotează să cânte acest imens elogiu al aristocraţiei care este …La Marseillaise.

Brian Wheeler părăseşte deci Strasbourgul la fel de perplex ca la sosire în faţa acestui univers luxos şi silenţios al unei clădiri în care „te simţi ca pe platoul de filmare al unui film de science fiction din anii 60„. În acest labirint de sticlă, găseşte o metaforă chiar şi pentru proiectul european: „Vedem unde vrem să mergem, dar avem nevoie de o mică reflecţie înainte de a şti cum să ajungem.” După zece zile de înstrăinare Wheeler admite el însuşi că aproape că a calificat Imnul Bucuriei ca şi imn naţional…

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect